Pe 14 iulie e cald in Bacau. Deseori e canicula si oamenii cauta umbra. Sub o salcie racoroasa, lânga o masuta sta un fotoliu gol, pe masa o scrumiera prea curata arunca sageti de lumina inspre nicaieri si este liniste, desi s-a facut 14 iulie. Bacaul fara Dumitru Sechelariu? O realitate. Una care s-a ciobit intr-un colt ce parea de diamant indestructibil la orice presiune si temperatura.
Acesta este un adevar, mai degraba o sentinta data unui condamnat la neastâmpar neinteles, o copita azvârlita de bidiviul existentei in pieptul celui ce a calarit mereu fara sa. Viata i-a jucat ultima festa, a vrut o pauza, in timp ce el planuia de zor alte si alte drumuri, mereu convins ca mai este cale lunga pâna la sfârsit. Asta credeau si prietenii, si dusmanii, cu totii molipsiti de puterea unui om ce nu si-a cautat nicodata odihna.
I-a placut sa fie primar. Dar nu denumirea functiei l-a motivat, ci sansa de a-si implini un vis – sa ramâna ceva trainic in urma lui. La fel ca mecanicul auto dinainte de 1989, cel pentru care surubaareala sub masina insemna placerea de a face un lucru bun cu mâinile tale. Multi isi aduc aminte de meseriasul Sechelariu, tânarul indemânatic si descurcaret care le repara masinile. Unii l-au intâlnit dupa multi ani si le-a fost greu sa-l salute cu “domnule primar”.
Dar au invatat! Sunt de pomina sedintele din primul sau mandat, atunci când consilierii locali erau pur si simplu depasiti de rapiditatea cu care primarul facea schimbarile. Au fost si scandaluri, si amenintari, a trecut peste toate cu un zâmbet sau incruntându-se, mereu convins ca face ce trebuie pentru bacauani. Iar bacauanii, uimiti de ce se petrece in jurul lor, au inteles ca pot trai intr-un oras de care sa fie mândri.
Un 14 iulie de la inceputul anilor 2000, parca mai fierbinte decât de obicei pentru ca Dumitru Sechelariu isi sarbatorea ziua impreuna cu toti bacauanii. In marele parc al orasului au venit toti cei care au crezut ca poate exista intr-o tara meschina o “Duminica a Generozitatii”. Si a fost o extraordinara dovada de solidaritate locala, insufletiti de primarul lor, oamenii daruind neconditionat pentru alti oameni. Chiar si nemeritatele rastalmaciri lansate interesat de marii si micii epocii n-au sters din amintire un eveniment care cu siguranta va intra intr-o istorie a normalitatii si a entuziasmului. Si câta nevoie are acum Bacaul de generozitate!
Dupa 2004, nicio zi de 14 iulie nu a mai fost la fel pentru Dumitru Sechelariu. A trecut printr-un dureros calvar, fiind lovit cu acuzatii fara niciun temei, incercat cu presiuni si chiar cu santaj, incercuit cu inscenari si dosare fabricate. Nimic nu a lipsit din panoplia celor care il voiau ingenuncheat. Ani in sir a luptat pentru a-si dovedi nevinovatia. Când credea ca a reusit, o noua avalansa de acuzatii fara temei il loveau. Si din nou pornea la lupta, fara a obosi vreodata, intotdeauna purtând barbateste stindardul adevarului.
Desi au folosit toate mijloacele imaginabile, cei obsedati sa-l scoata vinovat pe Dumitru Sechelariu nu au reusit. Rând pe rând, instante oneste i-au dat verdict favorabil in toate procesele care i-au fost construite impotriva. Anii de zbucium, amaraciunea adusa de atacurile murdare impotriva sa nu i-au infrânt vointa, insa i-au macinat pe dinauntru trupul. A suferit fara sa se plânga, mereu acelasi om care nu stie sa se supuna in fata minciunii.
***
Soarele isi azvârle vapaile lungi, arzatoare printre doua furtuni ce izbesc dusmanos oamenii si casele. Zâmbetele sunt rare, la fel si sperantele. Umbra zilelor Bacaului parca e grea, la fel ca intunecimea noptilor in care gândul nu-i aducator de bucurie, ci de ingrijorari tot mai multe. Vântul se leneveste prin ramuri de rachita, mângâie un loc din care a plecat credinta ca aici e locul cel mai bun si mai frumos de pe lume. Cine mai spera in 2013? Cine mai crede vara asta? Cine isi mai aduce aminte de 14 iulie?
