Am fost si m-am recules la mormântul parintilor, din Piatra Neamt. Mormânt vechi, de peste cinci decenii – tare tineri s-au mai dus parintii mei! -, mormânt de oameni simpli, necajiti. Merg la Piatra când „apuc”, de data asta m-a luat, cu masina, Domnul ing. Mircea Rusu, fostul director al „Hidroconstructiei”, cel care a construit barajul de la Valea Uzului si alte zeci de prin toata tara. Am aprins lumânari si la mormântul sotiei sale – aflat în acelasi cimitir – sotie plecata în eternitate, din nefericire, nu cu mult timp în urma, prietenul meu suferind nespus pentru aceasta irecuperabila pierdere… Dar despre ce vreau, de fapt, sa relatez în acest spatiu? E un subiect despre care am scris, în mai multe rânduri, prin mai multe publicatii si carti, si despre care, iata, notez si acum câteva gânduri cu aceeasi perpetua durere sufleteasca. Da, Fabrica, din Buhusi. A fost, peste o suta de ani, nadejdea, speranta, suportul solid al vietii zecilor de mii de oameni care locuiesc în acest oras si în comunele limitrofe. De fapt, mai întâi a fost Fabrica, si apoi orasul. A început timid, atunci, în 1885, si a continuat si a crescut ca o fiinta vie. Ca reporter am scris, poate, de sute de ori despre Fabrica de Postav Buhusi. Una din cele mai mari si mai vestite din Sud-Estul Europei! Ce stofe fine! Ce postavuri! Fabrica era cunoscuta, aproape, peste tot în lume. Devenise atât de mare, încât, unele sectii de productie fusesera delimitate dupa punctele cardinale: Tesatoria Nord, Tesatoria Sud etc. Lucrau, aici, aproape zece mii de oameni, astfel ca Fabrica era considerata o adevarata mama pentru familiile celor care intrau si ieseau, zilnic, pe portile ei. Avea de toate: si cantina, si cresa si gradinita, si scoala profesionala, si teren de sport si, cu echipe de fotbal sau hambal… Ca ziarist, dimineata plecam cu trenul. Erau mai multe „personale” care duceau si aduceau muncitorimea întreprinderii. Trenuri burdusite de oameni, în care calatoreai si pe scarile vagoanelor… Intram ca la mine acasa, caci eram cunoscut ca ziaristul care scrie „de bine”. Mai ales ca aici lucrau si fosti colegi de liceu, ingineri ca Savinoiu Petru, sau maistri ca Buculei Constantin… Fii de salariati ai Fabricii. Dar câti astfel de copii ai caror parinti au lucrat aici n-au ajuns „mai departe”! Chiar acum îmi vine în minte numele stralucitului chirurg Nicolae Barcan, de la spitalul judetului Bacau, om care a salvat mii si mii de vieti si de prietenia caruia ma bucur…! Parea nemuritoare Fabrica. Nimeni nu se gândea ca ar putea disparea… Daca, la sarabatorirea unui secol de la înfiintare, ai fi spus cuiva ca, în câtiva ani, totul se va prabusi, ai fi fost considerat nebun, lunatec… Joia trecuta am trecut, din nou, prin dreptul fabricii. Nu mai este. O atmosfera de tristete pluteste peste ceea ce a fost, odata, Întreprinderea de Postav. N-as fi crezut ca s-ar putea sfârsi astfel o poveste atât de frumoasa, adevarata si plina de optimism! Cum scria maestrul Constantin Calin, singurii care mai sustin orasul sunt cele trei importante personalitati ale culturii : Ion Fercu, Ioan Tudor Iovian si Ion Dinvale. Ca si ceilalti intelectuali, în fapt toti cetatenii statornici ai orasului. Lor le doresc tot ce e mai bun pe lume!
Eugen Verman
