Unul dintre cele mai asteptate filme ale anului,”Marele Gatsby”, care a deschis Festivalul de la Cannes, zilele trecute, a si ajuns pe ecranele din România. Suntem si noi sincroni cu marile evenimente din lume, macar in materie de cinema! Ca, de restul, mai bine nu mai vorbim! Dintru inceput, vreau sa spun ca pariul regizorului Baz Luhrmann nu a fost unul usor. I-am vazut productiile anterioare, „Moulin Rouge”, „Romeo si Julieta”, „Australia”, si ii cunosc gustul pentru reconstituiri minutioase ale epocii, pentru fast. Stiu ca e foarte pretentios in privinta asta, cerând sume uriase pentru filmele sale. Iar de data aceasta a facut o pelicula in 3D, costurile fiind enorme. Dar, pariul despre care vorbeam, este calitatea ecranizarii, pentru ca romanul lui Scott Fitzgerald este o carte-cult. Lectura „Marelui Gatsby”, povestea trista de dragoste, atmosfera de stralucire dar si de decadenta a romanului, sunt convinsa, ne-a incântat pe multi. Stilul lui Fitzgerald e greu de egalat, si ecranizarile de pâna acum, de regula saracitoare fata de naratiune, au intrunit opinii diferite, pro sau contra. Mie nu mi-a displacut filmul lui Jack Clayton, din 1974, cu extraordinarii actori Mia Farrow si Robert Redford, necunoscut generatiilor noi. Si mai stiu ca era filmul favorit al coanei Leana, „savanta de renume mondial”, soata lui Ceausescu, ea uitându-se, vrajita, la povestea de acolo, la luxul nebun din acea istorie cinematografica plina de splendoare si o indicibila melancolie. In cazul tovarasei cred ca era vorba de fictiuni de compensatie, mie filmul placându-mi din alte motive, pur estetice. Despre realizarea lui Baz Luhrmann, asteptata si prezentata cu mare tam-tam, vazuta de mine intr-o varianta modesta, pe calculator, inainte de aparitia pelicului 3D pe ecrane, pentru ca nu-mi puteam invinge curiozitatea, pot sa spun ca nu m-a dezamagit in intregime, desi, recunosc, substanta filmului e cam precara. E, indiscutabil, lucrat bine, cu mestesug, cu stil, dar cam artizanal, artificios. Ceva ii lipseste, cred ca are un deficit de viata, de emotie. Nici actorii nu m-au incântat foarte mult, desi Leonardo DiCaprio e din ce in ce mai bun, mai profesionist in ceea ce face. L-am admirat, recent, in filmul lui Clint Eastwood „J.Edgar”, in care interpreta rolul lui Hoover, celebrul sef al F.B.I.-ului, supranumit „paianjenul”, unde facea o creatie memorabila, chiar daca a fost „sarit” la marile premii cinematografice, desi a fost multiplu nominalizat. Frumuselul DiCaprio a depasit stadiul decorativ, agreabil, s-a maturizat, e acum un actor serios, sigur pe mijloacele sale de expresie, capabil de compozitii interesante. E credibil si in rolul lui Gatsby, dar ceva parca tot ii lipseste. Mai mult farmec, mai multa seductie? Poate, nu sunt sigura. Unii au zis ca e cel mai sexy Gatsby, pe când altii au catalogat prestatia lui drept un esec total. Exagerari, si de o parte, si de cealalta.
In fine, pot sa mai spun ca roluri bune fac si Carey Mulligan in Daisy, si Tobey Maguire in Nick Carraway.
Ma asteptam insa la mai mult in ceea ce priveste relatiile dintre ei, la asa-numita „chimie” intre personaje. Si poate ca nu m-a prea entuziasmat faptul ca la Baz Luhrmann sunt prea multe efecte speciale. Asa cum se intâmpla acum, exces de tehnica, emotie mai putina. Oricum, mie mi-a trezit pofta de reciti cartea lui F. Scott Fitzgerald, ca sa-i regasesc spiritul. Ceea ce nu inseamna, totusi, ca filmul nu merita vazut. Vorbind despre criza, depresii, decadere, iluzii pierdute e foarte actual.
