Zi dupa zi, vietile noastre curg, cu mai multe rele si cu din ce mai rare bune, inspre un asfintit pe care il vrem cât mai indepartat. Nu avem cum opri legea firii, insa ne dorim macar ca apropierea de capatul drumului sa fie senina, fara umilinte si suferinta. Si fara singuratatea care sapa in suflet si pe obraji brazdele deznadejdii. Mai greu, daca nu imposibil de implinit asemenea vis daca esti pensionar in Bacau, ca de altfel oriunde in România. Da, traim intr-un loc unde este un blestem sa-ti vezi copiii la casele lor si nepotii crescând. Blestemul de a le plânge lor de mila vazând cât le e de greu in fiecare zi si de a nu mai avea lacrimi pentru durerile tale din fiecare noapte. Blestemul de a uita intr-un sertar reteta care sa-ti aline macar una dintre multele boli pentru ca fiica sau fiul nu au cu ce-si plati intretinerea. Blestemul de a mânca numai spinari de pui si cartofi inca o luna pentru ca vine scoala si nepoteii nu au nici uniforme, nici rechizite. Bunicile si bunicii sunt tot mai multi, au reusit (prin ce minune?) sa supravietuiasca si comunismului barbar din anii ’80, si capitalismului nesimtit ce i-au urmat. Uneori ne enerveaza prin autobuze, pentru ca “se plimba”, când, de fapt, alearga spre un loc unde uleiul e mai ieftin cu 50 de bani. Nu pierdem rabdarea cu ei la câte un ghiseu in fata caruia se pierd, uita de ce-au venit si ne rapesc pretiosul timp. Ii irita si pe alesii nostri, carora le aduc aminte prea des ca si ei i-au votat. Nici de la unii nu primesc mare lucru! Noi avem dreptul sa asteptam ceva mai mult? De la cine? Si de ce?
- Advertisement -
