„Ma imbrac in negru, dar, pe dinauntru, il refuz“

Sunt cuvintele Irinei Petrescu, pe care am avut bucuria sa o cunosc si dincolo de filme si spectacole. Am stat alaturi de ea o saptamâna, acum vreo trei ani, când am facut parte dintr-un juriu al unui festival de teatru de la Buzau. Ea prezida acel juriu si era extrem de serioasa, de corecta, notându-si tot ce vedea, pentru ca sa discute apoi cu noi, ceilalti jurati, pentru a face punctaje, departajari, si, in final, a hotari premiile. Mi-o amintesc cum aparea in fiecare zi la teatru, distinsa, eleganta, de fiecare data imbracata in negru, dar si cu un accent de alb, o bluza, un guleras, un baticut, un mic accesoriu, acolo. Si cu nelipsitele ei pandantive, coliere, si bratari mari. „Ma imbrac in negru, dar, pe dinauntru, il refuz”, spunea Irina, care, dând atunci, la Buzau, un interviu unei doamne critic de teatru (o prietena comuna) recunostea ca e fericita, „un om norocos, iubit de Dumnezeu, de parinti, de bunici, de prieteni …si de iubiti”. Era si greu sa n-o indragesti pe Irina cea frumoasa, gratioasa, inteligenta, delicata, plina de amabilitate, de caldura pentru cei din preajma ei. Mai ales ca era si foarte modesta, nefacând deloc mare caz de talentul si de meritele ei. Dimpotriva, ea considera ca nu este „o actrita pur sânge”, si ca marele ei dar era acela de a sti sa asculte pe scena, sa-si asculte atent partenerul. Asa ca nu a s-a luptat sa obtina roluri, nu a intrat in competitie cu altii, nu a avut invidii profesionale, multumindu-se cu ce i se oferea. Si a avut norocul sa joace in film si in teatru roluri importante, la cei mai mari regizori ai momentului. Spunea, printre altele, ca a invatat de la profesorul ei, maestrul Sahighian, ca teatrul este, in egala masura, „a arata si a ascunde, tot ce e misterios atragând interesul si nevoia de a gasi mijlocul de a-l descifra”.
Imi placea sa vorbesc cu Irina Petrescu despre orice, nu numai despre teatru si film. Era si o mare cititoare, iubea mult cartile, lectura, si ne-am intâlnit in câteva preferinte pentru anumiti scriitori. Avea luciditate si multa masura in comentariile, in judecatile sale. Detesta vulgaritatea, si n-o atrageau, de pilda, noile curente din arta, mizerabilismul, fenomenul underground-ul. Dar ii privea cu atentie si mare simpatie pe actorii tineri, care practica un astfel de teatru, desi ii si compatimea pentru ca nu au mari sanse sa-si gaseasca de lucru, puzderia de scoli de teatru fiind o adevarata nenorocire pentru acestia.
Ii intelegea insa pe tinerii care-si doresc cu tot dinadinsul sa devina actori, pentru ca, „teatrul te ajuta sa traiesti si daca nu mai ai nimic altceva”.
Mi-e greu sa ma impac cu gândul disparitiei acestei minunate doamne a teatrului românesc. Ii voi pastra multa vreme in memorie nobletea chipului si a tinutei, eleganta innascuta, discretia firii, rafinamentul, si o sa-mi amintesc mereu vorbele ei: „Imi place sa descopar partea luminoasa a unei existente, imi face mie bine. N-o fac pentru placerea altcuiva”. Pentru ca si eu gândesc la fel.