Paznicul cerului
La cei doar 28 de ani ai sai, Adelina Gafita are deja o experienta profesionala de invidiat. In anul 2008 a absolvit Facultatea de Automatica si Calculatoare la Iasi, dupa care a obtinut o slujba la gigantul tehnologic IBM si a lucrat la filialele din Cehia si Franta. Cu toate ca s-a atasat foarte mult de colectivul de acolo, dorul de familie au facut-o sa se intoarca in tara, unde a depus CV-ul pentru postul de controlor de trafic aerian . De loc e din Suceava, iar dintre multe aeroporturi unde ar fi putut lucra, a ales Bacaul pentru ca a atras-o mai mult si orasul, dar si conditiile de lucru. Felul de a fi al Adelinei, deschis si relaxat, denota faptul ca stie sa echilibreze presiunea responsabilitatii de la serviciu cu activitatile ei din timpul liber. Bunaoara, este o pasionata motocliclista, iar acum conduce un motor Kawasaki VN800. Se descrie ca fiind “o fata de casa, care stie sa faca si sarmale”, dar ii si place sa calatoresca si sa descopere istoria locurilor pe care le viziteaza. In plus, ii place arta fotografica si surprinde “cam tot ce misca”, dupa cum spune. In general, in afara de pasiunile amintite, in timpul liber se relaxeaza la inot, la masaj sau in oras cu prietenii. In plus, se implica intr-o multime de actiuni de volutariat, asa cum a fost si cea de acum un an, când a dus ajutoare sinistratilor ingropati de nameti in zonele Buzau-Focsani. Si chiar daca motociclistii sunt asociati in general cu muzica rock, pe Adelina o atrage de fapt folk-ul, asa ca nu rateaza nici un concert de gen din cluburile bacauane sau din Piatra Neamt. Intr-un viitor destul de apropiat, in viata Adelinei va mai interveni un eveniment major, fiindca peste doi-trei ani vrea neaparat sa devina mamica. (Ovidiu Pauliuc)
Angelica lupta de 8 ani pentru viata fiicei sale
Nicoleta are 13 ani si este singurul pacient român inregistrat cu diagnosticul afibrinogenemie congenitala, o boala rara care s-a manifestat din clipa in care copila a venit pe lume. Mama ei, Angelica Husaru, isi aminteste momentele de groaza in care medicii spuneau ca nou-nascutul este cu probleme, ca nu i se opreste sângerarea la cordonul ombilical. Au urmat trei ani in care fiecare dintisor nou era insotit de sângerari puternice, când pentru o julitura fugeau cu ea in brate la doctor. Nici dupa ce a fost luata in evidenta la Spitalul „Sfânta Maria” din Iasi, Nicoletei nu i s-a asigurat tratamentul. Disperati ca fetita lor era un simplu numar de dosar, iar timpul trecea si se apropiau anii de scoala si, mai ales, pubertatea, când menstruatia ar fi insemnat moarte sigura, familia Husaru a decis sa lupte cu propriile-i forte pentru salvarea Nicoletei. Au dus-o in Italia, pentru analize. Cu greu au strâns 2.000 de euro pentru deplasare. Au aflat ca ii lipseste de tot fibrinogenul, o proteina plasmatica sintetizata in ficat si care intervine in coagularea sângelui. Trebuie sa faca tratament toata viata. Tratamentul lunar costa 1.000 de euro. Dupa 7 ani, in care a discutat cu toti ministrii Sanatatii, a fost data afara pe o usa si a intrat pe alta, a indurat umilinte si a varsat râuri de lacrimi, aceasta mama a reusit sa obtina in 2011 medicamentele pentru fiica ei. In 2011 s-a dat hotarâre de guvern prin care s-au alocat bani prin program national de sanatate pentru Nicoleta. Anul trecut, in noiembrie, fetita a fost operata de apendicita. Daca nu ar fi avut acel medicament, ar fi murit de septicemie, fiindca niciun medic nu ar fi avut curaj sa o opereze. „Acum avem alta suparare. S-a schimbat ministrul si s-a decis ca medicamentul copilului meu costa prea mult. Pe 28 martie am audienta la ministrul Sanatatii.” Sotii Husaru au trei fete. Cea mare a terminat Medicina, mijlocia a facut Psihologia, iar cea mica viseaza sa fie avocat. „Boala Nicoletei a determinat alegerile surorilor ei. Cea mare si-a dorit sa o vindece, mijlocia a vrut sa ne ajute sa suportam greutatile. Vom munci, in continuare, de dimneata pâna in noapte ca si Nicoleta sa-si implineasca visul”. Angelica Husaru ne-a marturisit ca a gasit putere in dragostea pentru familie, dar a luptat „si pentru toate mamele cu copii bolnavi”. (Doina Mincu)
„Nu renunt usor la provocari“
Are 23 de ani, a absolvit cursurile Universitatii „Vasile Alecsandri” din Bacau, Facultatea de Inginerie, Program de studii in ingineria produselor alimentare. Acum este inscrisa la master universitar pe „Stiinta si Ingineria produselor alimentare ecologice”. A fost bursiera in Spania si se implica activ in toate proiectele organizate de Liga Studenteasca. O fire ambitioasa prin dorinta de a invata din orice lucru câte ceva, puternica pentru ca nu renunta usor la provocari, dornica de a cunoaste noi locuri si oameni, naturala prin felul ei de a fi si prin faptul ca nu ii place sa exagereze, sensibila prin simplul fapt ca e femeie, grijulie si meticuloasa prin dorinta de a face ca totul sa fie bine, sincera cu persoanele din jurul ei, feminina. Asa se caracterizeaza Ana Georgiana Fernita, o tânara de succes, care mereu a aratat ca in viata totul este posibil, daca vrei. „Prin activitatea mea pâna in prezent consider ca ma indrept spre latura unei femei de cariera, pentru ca imi cunosc limitele si incerc sa imi conturez scopul in viata pas cu pas. A ajunge o femeie de cariera nu este intocmai usor, dar consider ca tot ce invat zi de zi va avea un rol important in ascensiunea mea”, declara. Considera ca succesul, in general, este dat de capacitatea fiecarei femei de a se adapta in situatii de criza pentru a-si atinge obiectivele. „Din punctul meu de vedere a fi o femeie de succes este un dar dobândit in urma experientelor traite. Pentru a ajunge la un nivel de implinire, femeia trebuie sa parcurga nenumarate etape, cu suisuri si coborâsuri, uneori intâmpinând bariere din simplul fapt ca emana feminitate”, mai spune.
Barbatul ideal – partener, prieten, protector
„Barbatul este un partener, un prieten sau protectorul femeii?”. „Cred ca barbatul se incadreaza in toate cele 3 categorii: este un partener in afaceri, prieten in viata de zi cu zi si protector in viata de familie”, raspunde sincer. Peste 20 de ani se vede un inginer de succes, care detine propria afacere. In plan personal, isi doreste o familie asemeni celei in care a crescut si s-a format. (Roxana Neagu)
„Fara iubire nu se poate!“
Doi baieti are Maria Handrag si pe amâdoi ii cheama Ionut. Asta nu pentru ca ar fi uitat ce nume i-a dat primului, la nastere, ci pentru ca soarta a vrut asa, ca pe unul dintre copiii parasiti, in 1994, in Maternitate sa-l creasca ea. „Ionut cel mare” are acum 29 de ani, iar „Ionut cel mic”, 19. Ultimul are parinti pe Valea Zeletinului, dar a crescut intr-un centru de plasament, uitat, respins, negat. La opt ani, i-a fost dat Mariei Handrag, care, tehnician veterinar de profesie, devenise recent asistent maternal. A fost primul copil primit in grija si ultimul, pentru ca de atunci la ea a ramas. „A fost greu?” intreb. „Tot ce a fost greu am uitat, marturiseste Maria. M-am uitat in jurnal ca sa-mi aduc aminte! Era mic, slab, agitat, tipa, se mutila, isi musca mâinile… Se purta ca o salbaticiune!” In scurt timp, baietelul a devenit fiul ei si fratele lui „Ionut cel mare”: „S-a atasat repede de el, povesteste Maria. Se ducea la gradinita dupa el, ii incalzea mâncarea, il lua in oras… Pentru el, era fratele mai mic.”
Parintii din fotografie nu exista
Au trecut anii, iar copilul agitat si speriat s-a transformat „in cel mai bun”, „cel mai frumusel”, „cel mai cuminte” din clasa. „Vorbiti cu dirigintele lui, sa va spuna el”, ne indeamna Maria. Stralucirea din ochii femeii, caldura vocii ei ma ajuta sa inteleg cum s-a intâmplat. De fapt, nu a fost „mama de profesie”, ci pur si simplu mama. Pentru un salariu care, in 2001, era extrem de mic, a acceptat un copil pe care nu-l voia nimeni. L-a iubit, i-a câstigat increderea, l-a invatat sa vorbeasca, sa scrie, sa manânce. Si sa se joace tot ea l-a invatat. „Fara iubire, nu se poate! Numai pentru salariu, nu poti sa ramâii in profesia asta”, sustine Maria. La 14 ani, când i-a facut buletinul, i-a explicat lui Ionut ca ea, cea care il creste, nu e mama lui. „Aveam copii dupa buletinul parintilor lui. Ne-am uitat la fotografiile lor si am plâns amândoi. «Nu, tu esti mama mea! Nu vreau sa am alta mama!» mi-a spus Ionut. Nu concepe, nici acum, sa plece de la noi. Simte ca aici e caminul lui!” Si chiar asa e de vreme ce toata familia l-a acceptat si l-a iubit: „A imprumutat gesturile noastre, obiceiurile noastre. Peste tot l-am luat cu noi, la plaja, la pescuit, are undita si el, l-am luat la nunti, la aniversari, in vizita la rude! A fost mereu cu noi!”
N-a fost niciodata „draga mamei“
Mai greu a fost cu vecinii, care nu prea au inteles-o pe Maria: „Erau nedumeriti. Unii ma laudau, altii ma certau ca Ionut e obraznic. Cu unul am avut un conflict mai serios. I-am spus «Ce vrei, sa-l tin legat? A plecat din locul in care era legat! Toti trebuie sa facem ceva pentru copiii astia!»” Maria are grija, acum, si de tatal ei, in vârsta de 84 de ani: „Are o semiparalizie si ne ducem saptamânal la Roman. Ii ducem mâncare gatita, ii taiem lemne, ii luam rufele la spalat”, explica femeia. Si Ionut merge la Tataia. „Eu am avut mama de-a doua, spune, ca din intâmplare, Maria. Nu mi-a lipsit nimic, am avut tot ce-mi trebuie, dar nu am avut dragoste. Nu mi-a spus, niciodata, draga mamei!” De aceea, poate, lui Ionut nu i-a lipsit iubirea: „La noi, regula era ca seara, la culcare, sa-i dau 20 de pupici. Daca nu era cuminte scadeam atâtia pupici câte greseli facuse. Ii numara si ii dadeau lacrimile!” Imi spune, la final, ca il iubeste neconditionat. Copilul violent, diagnosticat cu retard si hiperkinezie, a ajuns un tânar respectuos, vesel, doritor sa-si bucure familia si dascalii si, mai ales, a ajuns, spre deosebire de Maria, „dragul mamei”. (Silvia Patrascanu)
„Trebuie sa stii sa-ti faci ziua frumoasa”
Ziua de 8 Martie nu se opreste la poarta Penitenciarului din Bacau. Femeile custodiate aici se bucura si ele de aceasta minunata zi dedicata femeii si mamelor. Georgeta Craita are 52 de ani si de câtiva ani sarbatoreste in spatele gratiilor. A fost condamnata la 6 ani de inchisoare pentru inselaciune, iar in 2013 ar trebui sa se libereze. Isi aminteste ca atunci când era acasa, luna martie era plina de evenimente frumoase iar petrecerile incepeau in prima zi a lunii si se mai incheiau abia pe 20, când este ziua ei de nastere. „Era foarte frumos. Primeam multe buchete de flori. Prefer florile in locul unei bijuterii sau a oricarui alt cadou scump. Primii care imi aduceau erau copiii mei, dar cel mai frumos dar pe care l-am primit in martie a fost fetita mea. Ea este nascuta pe data de 15 a acestei luni. Pe 8 Martie ne intâlneam mai multe prietene, ne distram si ne bucuram de aceasta zi minunata”, povesteste Georgeta. Toate aceste momente frumoase petrecute alaturi de familie si de cei apropiati ii dau puterea sa mearga mai departe si fac ca zilele in unitatea de detentie sa treaca mult mai usor. Aici nu asteapta ca cineva sa-i faca ziua speciala. „Fiecare zi este speciala daca stii sa faci lucrurile asa cum doresti”, mai spune femeia. Pentru ca avea destul timp liber s-a apucat sa confectioneze felicitari si martisoare in tehnica quilling iar camera sa s-a transformat acum intr-un mic atelier. „Când lucrez, uit de tot. Sunt acaparata de ceea ce am de facut si astfel ziua trece mult mai repede. Am facut sute de martisoare si zeci de felicitari si tablouri. Si vineri o sa fac la fel. Asa o sa petrec 8 Martie. Cu ce imi face placere”, a mai spus ea. Dupa ce isi va ispasi pedeapsa se va intoarce la Galati, acasa, insa planurile de viitor nu sunt batute in cuie. (Geta Panaite)
O dupa-amiaza cu doamna Sanda
Un buchet de trandafiri maresal, putin alb si multe bancuri. Plus câteva imagini retro cu Daley Thompson, sportivul favorit. Si un film cu Tom Hanks. Si altul cu Julia Roberts. Totul, intre doua antrenamente la bazin. Ce sa mai fie? Bineinteles, catei, cât mai multi, pisici, pasari si, daca se poate- si ce nu se poate de 8 martie? – nicio reptila. Punem toate la un loc, le impachetam – funda rosie nu, in niciun caz, am spus ca albu-i baza- asa, acum legam si spunem frumos „La multi ani, doamna Sanda!”. O spunem impreuna cu sutele de sportivi carora Sanda Stefanescu, decanul de vârsta al natatiei bacauane, le-a pus cu drag, de-a lungul a peste cinci decenii de munca si pasiune, macar o data o data mâna pe crestet. „Asa cum imi punea si mie, mereu, mama. O mâna asezata parinteste pe crestet. Ce poate fi mai frumos?”, intreaba, cu dulceata in glas, in ajun de 8 martie, doamna Sanda. Si tot ea spune „Hai ca ne inecam in butoiul cu melancolie! Capul deasupra apei, sa trecem la bancuri! Il stiti pe ala cu…”. Nu-l stim, râdem, apoi intrebam de Adi, feciorul sau si fostul nostru coleg de breasla, plecat sa vânture marile si oceanele in cautarea unui mâine care sa fie mai bun decât ieri si alaltaieri. Si, apropo de ieri, „parca mai ieri aniversam 8 martie la club, cu Aradavoiacei, Relu Auras si garda veche” si „ca alaltaieri, adica prin ’60 si ceva luam prima mea generatie de inotatori, in frunte cu Ioan Radu, fostul campion national stabilit acum la Montreal”. Discutia curge, orele se scurg, asa cum s-au scurs in clepsidra cu amintiri toate cele cinci generatii de elevi-sportivi, „acum o am pe a sasea, gâgâlici cu vârste cuprinse intre patru si sapte ani”, mai bagam o gluma si ne luam la revedere. Intindem buchetul cu trandafiri, neaparat maresal – acum am aflat si cum se numesc – mai facem o fotografie si spunem „La multi ani!”. Si saru-mâna, doamna Sanda! (Dan Sion)
O eroina a navetei
Adina Calugaru, profesoara de limba si literatura engleza la Colegiul „Ion Borcea” Buhusi. Diriginta, angajata in varii proiecte, fan al olimpiadelor si concursurilor scolare, mereu cu ochii pe oportunitatile care vizeaza perfectionarea stiintifica si didactica, director educativ, indragostita de activitatile extracurriculare, aplaudata de elevi si parinti. Sotie, mama, navetista… Un erou al navetei… Adina are doi copii minunati: unul este in clasa a III-a, celalalt este la gradinita. Datoriile slujbei l-au determinat pe sot sa stea, uneori, si mai departe de casa. Profesoara, sotie, mama, navetista… O zi obisnuita de naveta? Desteptarea, la ora 5. Pregatirea copiilor pentru scoala/gradinita si, daca sotul nu poate, acestia trebuie condusi la aceste institutii. De regula, poate sotul… La 6,30 pleaca de-acasa, spre microbuzul de Buhusi. Iarna, mai ales, e frig, frig, frig. In microbuz, galagie, bancuri, mirosuri, povesti peste povesti. „Am capul plin de povesti; povesti de care te minunezi…” , zice profesoara. Daca, Doamne fereste, microbuzul intârzie, vin ironiile/mofturile sefului – ca doar de aceea exista seful pe lume – cu disconfortul stiut. Daca – alt daca – dupa ore nu exista vreo sedinta, daca nu exista vreo activitate extracurriculara, in cel mai fericit caz, la ora 14,30 sau 15 ajunge la Bacau. Urmeaza drumul catre gradinita, pentru preluarea copilului mai mic. Aproape de ora 17, dupa ce a mai fost ajutata si de soacra, mai ales cu preluarea de la scoala a copilului mai mare, totul intra in normal… Adica obligatii de mama, sotie, profesoara… Ore, ore, ore… Ore de pregatit lectiile pentru a doua zi, corectat teste, lucrat la proiecte, discutii specifice cu ambii copii, bucatarie, menaj, lecturi personale, lecturi pentru cel mic… Mama profesoarei, singura, are nevoie de ajutor, un bunic drag, foarte drag, a trebuit si el sa fie sprijinit. Mai sunt pe lume doctori, magazine, facturi de achitat… Ora stingerii? Of… De zece ani, acelasi algoritm al fiintarii. Noroc de sot, noroc de sprijinul soacrei. Ramâne insa ceea ce spuneam: asa arata o eroina a navetei. De ce nu se transfera in Bacau?… Zice doamna profesoara: „Sincer? Nu prea sunt locuri, iar daca vreodata se iveste ceva, fac imediat comparatie cu elevii de la Buhusi… Deocamdata, la Buhusi elevii vin inca la scoala, au bun simt, sunt respectuosi…” Ar mai fi ceva: contravaloarea lunara a navetei, vreo doua milioane de lei vechi, bani care in ultimii ani n-au intrat in conturile navetistilor, din cauza ca legislatia este mioritica. Asta doar asa, pentru ca eroismul… navetist sa aiba, pe lânga salarizarea de tip liliput, si o alta cireasa pe tort…
De 8 Martie, galantoni cum suntem, atinsi si de putina ipocrizie, le sarbatorim pe doamne, dar uitam mereu sa facem ceva, ca societate, pentru a le… vaduvi de aura de eroine ale navetei, menajului, bucatariei, leganatului s.a.m.d…. (Ion Fercu)
„Barbatii imi asculta ordinele”
Are doi ochi verzi superbi, doar 23 de ani, in zodia Scorpion, este originara din Botosani si lucreaza la unitatea de parasutisti din Bacau. Este sublocotenent. A poposit pe malurile Bistritei in 2012, in postura de proaspat absolvent al Academiei Fortelor Terestre din Sibiu. Decizia de a veni in Bacau dupa absolvire era luata din anul 2010. “Am fost aici intr-un stagiu de practica. Am participat la activitati alaturi de colegi, mi-a placut colectivul si am decis sa vin aici. Am dobândit increderea de a sari cu parasuta pliata de celalalt”, povesteste tânara. Anul trecut a obtinut brevetul de parasutist, efectuând cele cinci salturi necesare. Dar, trecutul sau militar a inceput inca de la liceul de profil pe care l-a facut la Câmpulung. „Un prieten m-a determinat sa aleg cariera de militar. Consider ca mi se potriveste aceasta meserie. Colegii compenseaza lipsa familiei, iar comandantii pe care i-am avut au devenit ca parintii”, spune sublocotenentul Cornelia Costin. Cum este pentru o tânara de 23 de ani sa lucreze intr-o unitate majoritar formata din barbati? „Consider ca sunt avantajata. Barbatii sunt mai atenti când sunt in preajma. De altfel, si in acest moment am in subordine barbati la unitate. Poate datorita functiei, poate datorita faptului ca sunt femeie, imi asculta ordinele”, mai spune „sefa”. Sublocotenentul Costin are toate sansele sa urce pe scara ierarhica repede. Este unul din avantajele acestei unitati. In 3 ani de zile de la absolvire poate trece in treapta superioara, la gradul de locotenent. Si in timp ce oamenii obisnuiti isi cauta linistea in locuri de pe pamânt, parasutistii o gasesc intre nori. „Este o liniste de neimaginat când sari. Ai intr-o prima faza emotii, te temi, dar ulterior apare o liniste de nedescris. Imi amintesc ca la primul salt m-am uitat in sus sa vad daca se deschide parasuta si apoi am putut sa admir totul in jur”, povesteste tânara care este abia la inceputul unei meserii care ii va aduce garantat satisfactii. De 8 martie, se va gândi la mama ei, careia ii multumeste ca i-a fost alaturi intotdeauna. (Andreea Gavrila)
