„Locuim in statiunea Rachitoasa”, spun, cu umor, cei 100 de batrâni rezidenti in Centrul de Ingrijire si Asistenta (CIA), insirând toate beneficiile pe care le ofera azilul. Totusi, dincolo de constatarea ca nu le lipseste nimic si ca sunt in siguranta, se ascund acele intâmplari dureroase care i-au adus aici. Prima pe care am auzit-o apartine lui Dumitru Moraru, pe care l-am gasit in atelierul de tâmplarie: „Sunt singur pe lume, nu exista nimeni care sa intrebe de mine, sa ma viziteze. Ati inteles bine!” marturiseste Dumitru Moraru, putin suparat pe mirarea mea, si se uita in jos, concentrat pe scândurica si cutit, ca sa nu-i vad ochii. Batrânul are 66 de ani si din 2006 e rezident la CIA Rachitoasa. S-a nascut si a trait in Stefan cel Mare, un loc frumos din care nu ar fi plecat daca nu ar fi fost nevoit. „Nu am fost insurat niciodata, am trait cu parintii si am avut grija de ei”, spune mos Dumitru. Lucra in Onesti, „pe platforma”, si facea naveta acasa, ca sa fie cu batrânii lui. „In urma cu 22 de ani, m-am dus in padure, dupa lemne, si am degerat. Era foarte frig, dar nu mi-am dat seama. Asta-i tot!” Din cauza ranilor, i-au fost amputate degetele de la picioare. Merge greu, dar drumul lui este scurt: de la patul din dormitor la scaunul din atelier, apoi la sala de mese. Sta mai mult aici, in fata bancului de lucru, singur, mesterind obiecte din lemn, ca sa-si bucure colegii si sa-si umple timpul.
Iubire prin telefon
A terminat Institutul de Arte Plastice din Iasi, dar a ales sa picteze afise, panouri publicitare si vitrine la MoinestiMai intâi a fost profesor de desen, dar a renuntat foarte repede: „Câstigam 640 de lei, in 1972, iar dincoace, 1.880 de lei”, explica Gheorghe Adam, invârtind pensula prin aer, ca si cum ar desena cifrele care i-au marcat tineretea. O data la doi ani, cei doi copii, acum oameni in toata firea, vin in tara si il viziteaza: „Diana si Marius sunt in Spania. Baiatul e casatorit si are doi copii, iar sotia sta cu ei. Fiica mea a infiintat o firma de produse naturiste si o mai ajuta la treaba. Am divortat in 2006, dar am ramas prieteni si tinem legatura.” Vorbesc la telefon despre copii, despre boli, despre vreme si vremuri. Il ascult povestind, multumit, despre familia sa si ii admir lucrarile: icoane, vase cu flori, portrete si peisaje, care au acoperit in intregime peretii atelierului de pictura. Incerc sa aflu un pret, insa fara succes: „Eu nu vând tablourile, le daruiesc!”
Cu patima, despre politica si morala!
La „Tesatorie”, e animatie. Intr-o camera la fel de luminoasa, dar mai spatioasa decât celelalte, ciripesc trei babute. Si buzele, si degetele lor sunt in permanenta miscare. De la viata vedetelor, care divorteaza si se impaca de trei ori pe an, la cea a politicienilor, aflati in libertate sau in inchisoare, totul e disecat, repovestit, interpretat. Construiesc adevarate filosofii si, in timpul asta, dau din mâini: fac presuri si covorase, pentru caminul lor, din Rachitoasa. Le place sa glumeasca, dar nu despre propriul destin. „Am o fiica de 42 de ani, care e pensionata si din pensie plateste facturile si isi creste fata, care invata intr-un liceu de Moinesti. Lor le este mai greu decât imi este mie, aici”, marturiseste Maria Colceru, 86 de ani. La fereastra, pe un scaunel, in tacere, lucreaza singurul barbat din atelier. Razvan Vrânceanu, de 67 de ani, infasoara pe ghem panglicile de pânza pe care le-a taiat si cusut toata dimineata. „Eu fac cordele, spune batrânul, fara sa ridice ochii. Asa e si viata noastra, aici, invârtim, invârtim si asteptam sa ajungem la capat!
