Imaginea surprinsă în anii ’60, din arhiva ziarului Deșteptarea, ne poartă înapoi pe fosta Stradă Mare din Bacău – cunoscută odinioară drept strada negustorilor. Este o fotografie care reușește, într-o singură privire, să condenseze o epocă: obloane trase, firme scorojite, prăvălii mici, cu inscripții modeste – „Magazin de Semințe”, „Librăria Bibliotecilor”, „Nectarul”. Balcoane din fier forjat, ancadramente decorative, fațade suferinde, dar încă încărcate de o eleganță discretă, specifică târgurilor românești de la început de secol XX.
Pe atunci, strada păstra încă înfățișarea vechiului Bacău de dinainte de război – un oraș de provincie cu ritm domol, cu oameni care își făceau veacul între aprozar, librărie, și cofetăria din colț. Clădirile, cu etaj, construite în stil eclectic cu influențe neoclasice sau art nouveau balcanic, purtau semnele vremii și ale vremurilor: renovări rare, zugrăveli trecute de floarea vârstei și un aer general de supraviețuire tihnită.
Dar timpul nu stă pe loc. În anii ’70 și mai ales în anii ’80, regimul comunist avea să demareze ample lucrări de „modernizare” a centrelor urbane. În Bacău, această „modernizare” a însemnat demolarea aproape completă a vechii Străzi Mari, înlocuită cu blocuri din beton și spații comerciale standardizate, după tiparele vremii. În locul micilor prăvălii cu firme pictate au apărut vitrinele reci ale magazinelor universale, librăriilor de stat și „autoservirilor”. Atmosfera de târg s-a risipit sub valul de prefabricate.
Sigur, dacă privim cu ochii prezentului, putem înțelege de ce nu putea rămâne „așa”. Fațadele se degradau, străzile erau înguste, infrastructura era învechită. Noul regim avea alte planuri – urbanizarea era sinonimă cu uniformizarea. Fiecare oraș trebuia să aibă blocurile lui, bulevardele largi, piețele centrale geometrizate. Iar vechile clădiri, oricât de pitorești ar fi fost, nu-și mai aveau locul în această viziune de beton și ordine.
Și totuși, fotografia aceasta trezește o nostalgie greu de ignorat. Poate pentru că spune povestea unui oraș care a fost cândva viu în detalii – în inscripții, în balcoane, în umbrele trase ale obloanelor. Acel Bacău, deși modest, avea farmecul lui, autentic și prietenos. Oameni se salutau pe stradă, negustorii își cunoșteau clienții, iar fiecare magazin avea o identitate proprie.
Astăzi, când privim înapoi, e clar că nici soluția de atunci – betonul fără suflet – nu a fost ideală. Dar nici realitatea anilor ’60 nu putea dăinui la nesfârșit. Poate că între ruinele nostalgiei și ambițiile modernizării, adevărul e undeva la mijloc. E de datoria noastră, cei de azi, să nu uităm ce s-a pierdut – și să încercăm să construim orașe care nu doar funcționează, ci și spun povești.
Și da, poate că Strada Mare n-ar fi putut „rămâne așa” – dar imaginea ei, salvată de o fotografie, poate rămâne cu noi. Ca un reper. Ca o amintire. Ca o lecție.
