Când ne amintim de vremurile dinainte de 1990, memoria noastră trece adesea peste dificultățile concrete ale acelor ani: cozile interminabile pentru alimente, frigul din apartamente, lumina stinsă la ore fixe sau programul limitat la televizor. Toate acestea, deși reale și încărcate de frustrări, tind să fie eclipsate de aspectele pozitive, de un sentiment general al unui alt fel de viață, mai umană, mai simplă, mai ancorată în comunitate.
Deși anii ’80 au fost marcați de restricții, există o nostalgie profundă legată de multe aspecte ale vieții din acea perioadă. România producea aproape tot ceea ce avea nevoie – de la alimente până la echipamente industriale sau produse textile. Existau fabrici care asigurau locuri de muncă stabile pentru sute de mii de oameni. Totul părea mai previzibil, iar traiul avea o rutină ce oferea un sentiment de siguranță.
Cultura ocupa un loc central în viața oamenilor. Bibliotecile erau pline, iar cărțile se citeau și se împrumutau cu pasiune. Dacă te țineai de școală, puteai să îți croiești un drum sigur în viață, indiferent de statutul social al familiei din care proveneai. Examenele de admitere la liceu sau facultate erau riguroase, dar meritocrația părea să funcționeze mai bine decât astăzi.
Oamenii erau diferiți – mai apropiați, mai săritori. Era normal să îți ajuți vecinul la nevoie, să dai o mână de ajutor la treburile gospodărești sau să împarți din ceea ce aveai, fie și puțin. În comunități, se organizau des activități comune: de la zile de curățenie în cartier până la serbări culturale sau sportive. În orașele mici sau la sat, tradițiile erau păstrate cu sfințenie, iar sărbătorile aveau un farmec aparte, fiind prilej de reuniuni familiale și comunitare.
Munca, deși uneori monotonă, era mai puțin apăsătoare decât astăzi. După orele de program, timpul liber aparținea oamenilor, iar duminicile erau cu adevărat zile de odihnă. Nimeni nu trimitea emailuri la miezul nopții, iar telefoanele mobile și presiunea constantă de a fi mereu disponibil lipseau cu desăvârșire.
Cinematografele erau pline, iar filmele românești atrăgeau mii de spectatori. Teatrele și sălile de spectacole aveau mereu casa închisă, iar artiștii erau considerați modele de urmat. Emisiunile de radio și cele câteva ore de televiziune aveau un rol educativ și formau gusturi estetice.
Deși viața nu era perfectă, oamenii aveau încredere că dreptatea putea fi găsită. Dacă se întâmpla o nedreptate, existau mecanisme prin care se putea remedia. Șefii, deși autoritari, știau că trebuie să respecte niște limite impuse de sistem.
România de dinainte de 1990 era o lume cu bune și rele. Cei care o privesc astăzi prin prisma nostalgiei aleg să își amintească mai ales momentele frumoase: zilele de vacanță petrecute la bunici, bucuria unei plimbări la munte sau la mare, serile liniștite cu familia sau prietenii, sentimentul de solidaritate și de apartenență la o comunitate mai simplă, dar mai caldă.
Această nostalgie nu neagă dificultățile vremurilor, ci reflectă o dorință de a regăsi anumite valori și trăiri care par să se fi pierdut în agitația și stresul cotidian de astăzi. E o invitație de a privi cu atenție în trecut, nu pentru a-l idealiza, ci pentru a redescoperi ce merită păstrat și recreat în prezent.
Vasile D.
