Mișto ăștia de prin America. Vin ei la noi, ține ambasadorul discursuri încărcate de gravitate, cu ochii într-o sprânceană, de zici că vorbește cu elevii certați de la colț. „Transparență, domnule! Reformă, domnule! Combatere a corupției, domnule!” Şi noi ce facem? Clătinăm capetele cuminți, ținem seminarii, trimitem rapoarte, le arătăm că suntem pe drumul cel bun. Numai că, între timp, ce să vezi? Cel mai mare democrat al lor, far al libertății face giumbușlucuri la el acasă.
Păi să vorbim de gratierea aia, semnată în ultima oră, între un dans și o valiză. Nu că doar fiu’-su, plin de dosare ca pomul de Crăciun, primește biletul de ieșire din belele. Nu! Pardon. Se grațiează familia, neamurile, vecinii de scară, câinii și pisicile! Pentru orice fapta comisă – sau, și mai frumos spus, comisă și încă neaflată. Adică grija pentru familie se extinde preventiv și retroactiv. Poate-poate știe cineva ce nu știe el. Treabă curată, americană.
Acum, hai să ne punem niște întrebări serioase, dar și oleacă sarcastice: cum mai vine ambasadoru’ la noi, la cafele și summit-uri, să ne spună de anticorupție? Cum? Pe ce ton? „Doar noi avem voie să fim corupți, voi nu aveți scuză?” Sau poate vorbim de „corupția aia bună”, care merge la pachet cu gratii pentru restul lumii. Noi, muritorii de rând, suntem bătuți în cap că nu pricepem diferențele subtile?
Şi nu e doar ipocrizia care te lasă mască. E și faptul că ne dăm seama că toate chestiile astea mari și democratice sunt, la o adică, exact cum spunea cineva la noi la sat: “Toate-s pe vorbe mari, dar să știi că ăștia ne fură castraveții din grădină.”
Democrația asta – ce comedie! De ce n-am face la fel, dacă tot întră în pachetul standard? Să ne gratiem primarii, verii de la ANAF și toți amicii cu dosare!
Dar noi? Stăm cuminți, împachetăm rapoarte, jucăm roluri de elevi ascultători. Că doar suntem oameni serioși. Hai, să râdem totuși puțin, că altfel ne vine să plângem.
