Într-o lume tot mai marcată de crize umanitare, statul are obligația să își protejeze cetățenii, dar și să își asume un rol activ în sprijinirea celor aflați în suferință. Cu toate acestea, percepția asupra modului în care sunt distribuite resursele naște, adesea, frustrări și sentimentul de inechitate. În România, situația familiilor evacuate din blocul explodat de pe strada Victor Babeș din Bacău aduce în prim-plan o astfel de dilemă.
Aceste familii, victime ale unui accident tragic, s-au trezit dintr-o dată în postura de refugiați în propria lor țară. Au fost forțate să își părăsească locuințele fără să știe dacă se vor putea întoarce vreodată. Inițial, au fost cazate în condiții precare la Baza Sportivă Letea, iar acum sunt amenințate că, în lipsa unei soluții rapide de chirie, vor fi mutate în tabere temporare, precum cea de pe malul Bistriței. Totul, cu un sprijin financiar modest din partea statului, insuficient pentru a le asigura o locuință decentă.
În contrast, România a devenit un exemplu de solidaritate internațională prin ajutorul oferit refugiaților din Ucraina. Refugiații ucraineni primesc sprijin consistent: mii de lei pentru chirie, alocații pentru masă și alte beneficii care le oferă o viață lejeră în condițiile lor de exil.
Însă, în această comparație, mulți români se întreabă de ce solidaritatea nu se extinde în aceeași măsură și către propriii cetățeni aflați în nevoie. Această percepție alimentează un sentiment de nedreptate. De ce familiile românilor care au rămas fără locuințe, victime ale unor circumstanțe tragice, sunt lăsate să se descurce cu sprijin minim? De ce ei trebuie să trăiască în containere de metal, în timp ce refugiații ucraineni beneficiază de cazare la hotel și masă la restaurant?
Problema este, de fapt, una mai profundă. Statul român se confruntă cu o criză a resurselor, dar și cu o lipsă de politici clare și coerente pentru gestionarea situațiilor de urgență internă.
În loc să creeze o competiție între categoriile vulnerabile, statul ar trebui să găsească soluții pentru a asigura un tratament echitabil. Poate că este timpul să regândim modul în care gestionăm solidaritatea: cum împărțim resursele, cum prioritizăm nevoile și cum ne sprijinim cetățenii.
Este de înțeles frustrarea celor afectați. În momentele de criză, toți oamenii au nevoie de siguranță, sprijin și empatie, indiferent de naționalitate. Un cetățean român care își pierde locuința din cauza unui accident nu ar trebui să simtă că este mai puțin valoros decât un refugiat dintr-o altă țară.
Această situație ne obligă să reflectăm asupra priorităților noastre ca societate. Oare suntem capabili să ne susținem propriii cetățeni atunci când aceștia devin vulnerabili? Sau vom continua să perpetuăm un sistem în care unii se simt abandonați, iar alții favorizați?
Deocamdată răspunsul e clar: pentru ca românii să poată primi condiții decente trebuie să se declare ucraineni.
