Una dintre cele mai încântătoare piese din dramaturgia universală, Leonce și Lena de Georg Büchner, a avut premiera, recent, pe scena Teatrului „Bacovia”, în regia Sânzianei Stoican, care a făcut și o adaptare a textului. Unul scris în 1836 și jucat de abia în 1895, pentru că ridica niște probleme în epoca respectivă, prin străveziul conținut de satiră politică. Buchner a avut o viață extrem de scurtă, murind în exil, la 24 de ani, dar ceea ce a scris până atunci, Moartea lui Danton, Woyzek și piesa mai sus numită, i-a îndreptățit pe mulți cercetători teatrali să-l considere genial și să afirme că am fi avut în el un alt Shakespeare.
A fost un spirit luminos, idealist, revoltat de nedreptățile crunte suferite de popor, a scris manifeste îndemnând la luptă socială („Război palatelor!”), riscându-și viața, și de aceea a trebuit să părăsească Germania, refugiindu-se în Elveția. Așa cum observă exact Sânziana Stoican (o voce foarte personală și puternică din noul val al regiei tinere): „Piesa lui Büchner maschează, printr-o poveste de dragoste, o critică virulentă la adresa totalitarismului nobiliar german de secol XIX. Cred că astăzi, discursul împotriva oricăror extreme totalitare trebuie rostit, chiar dacă formele totalitarismului contemporan nu își mai au sursa în clasele nobiliare.
Aflând despre trecut și văzând cât de ușor se poate asemăna cu prezentul, ne poate fi util pentru a decide ce fel de viitor ne dorim. Temele principale ale textului sunt puterea și în extrema cealaltă, iubirea”. Este o analiză, după cum deja am spus, pertinentă, exactă a textului, care și-a păstrat actualitatea, pentru că vorbește despre sentimente general umane și stări de lucruri care au o ciclicitate în mersul istoriei. În plus, Leonce și Lena are o jucăușă fantezie, delicatețe, elemente de farsă, replici subtile, umor șampanizat, în totul, o fermecătoare țesătură poetică.
Toate aceste trăsături, alături de săgețile satirice, care aleargă în voie prin text, sunt eficient valorizate în spectacolul conceput de regizoare, fermă în deciziile ei și-n direcțiile propuse. Este foarte productiv artistic, cu forță de expresie amestecul de rațional și de sensibilitate din demersul regizoral, de spirit de geometrie și de finețe. Adaptarea inteligentă și inspirată a textului (fără neadecvări și stridențe de interpretare) a oferit o excelentă materie pentru un spectacol modern, incisiv, bine ritmat, de o luxuriantă vizualitate, scenografia lui Valentin Vârlan, ca și secvențele video și ilustrația muzicală pe care le-a semnat acest artist foarte talentat, fiind un atu forte întru o deplină reușită.
Sunt în spectacol imagini de o mare plasticitate, superbe, care-ți rămân în memorie, unele amintind de niște rafinate stampe japoneze, light designul lui Cristi Baciu decupându-le minunat, pentru a le potența expresivitatea. Vizual, cromatic, acustic, spectacolul pune în mișcare bogate sinestezii, iar costumele sunt de-o imaginație nebună, absolut delicioasă! Atât cele sugerând o dictatură militară de tip asiatic, cât și cele extravagante, ale personajelor Leonce, Regele, Valerio.
În Leonce și Lena, mulți actori din distribuție (care e numeroasă) au câteva partituri de interpretat, atunci când acțiunea din piesa clasică este translată în actual, într-o construcție metateatrală (tineri la petrecere, polițiști…). Prințul Leonce al Regatului Popo este Marian Dumitru, melancolic și cinic în prima parte, îndrăgostit până peste cap în cea de-a doua, remarcabil în ambele ipostaze, figurate cu stăpânire a mijloacelor scenice. Fata de care se îndrăgostește par hazard și care nu este alta decât Prințesa din Regatul Pipi, care-i era destinată ca soție, de fapt, are în gracila, delicata Minodora Broscoi o interpretă de un firesc și o transparență castă, minunate.
Prietenul, sfătuitorul, confidentul lui Leonce, Valerio, înțelept bufon, este jucat de Eduard Burghelea, un actor cu predilecție pentru roluri de compoziție, atent, meticulos șlefuite. Compoziția lui efervescentă mustește de umor, aducând un plus și un puls de energie pe scenă. Fără îndoială, o savuroasă creație, tincturată de ironie și autoironie! Tot compoziție face, con brio, în travesti, și cu apăsate note caricaturale, radiind de inteligență scenică, Eliza Noemi Judeu, portretizându-l pe narcisicul Rege de Popo. Florina Găzdaru este Doica, grijulie, caldă, plină de haz. Un personaj configurat cu precizie este maestrul de ceremonii, în spirituala interpretare a lui Ștefan Huluba. Eva Cosac, Kiki Simion, Ștefan Ionescu, Alexandru Bodron, Tudor Hurmuz, Vlad Nicolici, Adrian Ionescu (întruchipând, fiecare, mai multe personaje) alcătuiesc o admirabilă echipă, cu o poftă de joc vizibilă, „invadatoare”, când se strecoară în sală, printre spectatori, sau când răsar din balcoane. Unele scene aproape că fac palpabilă eliberarea din corsetul convențiilor sociale, setea de libertate, de dragoste pură care țâșnește din textul lui Büchner.
Echipa de creație condusă de regizoarea Sânziana Stoican a funcționat admirabil, scoțând la rampă unul dintre cele mai frumoase, incitante, imaginative spectacole (are și un caiet-program arătos grafic) pe care le-am văzut pe scena Teatrului „Bacovia”.
