Un termen ghinionist
La un concurs de cultură generală de la Antena 1 – „Eşti mai deştept decât un copil de clasa a V-a?” –, era de ales între trei termeni: ortografie, ortoepie, respectiv prozodie pentru a desemna ramura lingvisticii care se ocupă de rostirea corectă a sunetelor. Cu niciun chip concurentul nu a vrut să renunţe la alegerea sa şi declara cu fermitate că tot ce ţine de vorbirea (probabil şi scrierea) corectă face obiectul ortografiei. Când i s-a transmis că a doua variantă e cea corectă, era gata să protesteze, pentru că nu auzise până atunci de ortoepie. Două sunt cauzele situaţiei dificile pe care a întâmpinat-o: pe de o parte, vorbitorii percep primul termen, ortografie, ca acoperind toată plaja normei lingvistice (aşa cum pentru unii gramatica include nu doar morfologia şi sintaxa, ci şi fonetica, împreună cu vocabularul); pe de altă parte, în şcoală nu se explică etimologia unui neologism, fapt ce ar ţine loc de o definiţie oricât de amplă ar fi aceasta. Ambii termeni provin din greaca veche şi au o parte comună (orto- „drept/corect”), urmată de varianta orală ori scrisă a limbii: –epie „rostire/pronunţare” şi –grafie „scriere”.
Un centenar comemorativ
La 16 decembrie 1924, trecea în eternitate abatele Rousselot, părintele foneticii experimentale. Născut în Franţa (la 14 octombrie 1846), slujitorul bisericii catolice a înlocuit amvonul cu laboratorul de cercetări într-un singur domeniu: fonetica, reuşind să-i fixeze parametrii valabili apoi în toată Europa. (Colegii de breaslă, fermecaţi de profunzimea şi valabilitatea studiilor sale, l-au asemuit cu un vrăjitor.) Aflată la începuturi, disciplina lingvistică numită fonetică e datată 1885, dar împlinirea i-a dat-o Jean-Pierre Rousselot, care mărturisea: „Trecuseră patru ani de când făceam experienţe în vederea determinării condiţiilor fiziologice în care se produc sunetele dialectului meu. Şi mi-a venit ideea s-o fac materie de învăţământ. Nu ştiam la început ce nume să-i dau. Cel dintâi mi-a venit în minte fonetica fiziologică, dar l-am respins imediat, căci era prea îngust. Mai apoi m-am gândit la fonetica experimentală, care corespunde în întregime părerii mele. Şi m-am oprit aici”. Imediat (în anul şcolar 1889-1890) a devenit disciplină de studiu la Institutul Catolic din Paris, sprijinită pe aparate speciale. Confraţii germani au ironizat la început sintagma, reunind-o în Instrumentalphonetik, dar în final au acceptat-o.
La noi
După începuturi timide (ale lui Constantin Diaconovici-Loga, de pildă, în 1822), cel care a aplicat cu râvnă rezultatele cercetărilor abatelui Rousselot a fost Iosif Popovici (1876-1928). Acesta i-a fost discipol în Franţa, la recomandarea lui Al. Philippide, şi i-a dedicat o monografie în 1926. Fonetica experimentală devine obiect de studiu în învăţământul superior în 1918, iar în 1933 apare la Bucureşti revista „Bulletin linguistique”, editată de Laboratorul de fonetică experimentală fondat de Al. Rosetti. Ulterior, domeniul este acoperit de publicaţia „Fonetică şi dialectologie”.
