Lumea contemporană este adesea o scenă a contradicțiilor, iar evenimentele geopolitice servesc drept un exemplu concludent al complexității și al multiplelor straturi care compun realitatea. Modul în care Occidentul a privit schimbările din Siria, de la înfrângerea aparentă a regimului secular Assad până la alianțele și tensiunile din prezent, ilustrează perfect ideea că nimic nu este ceea ce pare.
În urmă cu 10-15 ani, ISIS reprezenta pentru Occident emblema răului absolut. Atacurile teroriste sângeroase și ideologia extremă au justificat intervenții militare și alianțe internaționale împotriva acestei entități. Totuși, o privire mai atentă asupra conflictului sirian scoate la iveală o serie de paradoxuri și alianțe neașteptate. Victoria jihadistă asupra regimului Assad a fost, la un moment dat, salutată de liderii occidentali, deși ideologic și cultural, regimul sirian reprezenta totuși un bastion secular într-o regiune dominată de fundamentalism. Această schimbare de perspectivă reflectă nu o coerență ideologică, ci un pragmatism politic care, de multe ori, sacrifică principiile în favoarea intereselor imediate.
După ce „eliberarea” Siriei a fost declarată, realitatea de la fața locului a devenit tot mai evidentă: administrația siriană, care părea învinsă, s-a repliat și așteaptă acum un loc la masa noii puteri. În același timp, ceea ce a rămas din armata siriană a fost sistematic distrus de raidurile israeliene, justificate prin teama că tehnica militară ar putea cădea în mâinile jihadistilor. Această intervenție ridică întrebări esențiale: este într-adevăr vorba despre securitate, sau despre slăbirea unui actor regional incomod?
Un alt strat al acestui conflict complex este reprezentat de relația dintre Statele Unite și regimul Assad. Dacă inițial Assad era văzut ca un dușman al democrației și al stabilității regionale, americanii au încercat ulterior negocieri pentru a-l determina să contracareze influența iraniană. Promisiunile legate de ridicarea sancțiunilor demonstrează că, în jocul marilor puteri, nu există aliați sau dușmani permanenți, ci doar interese fluctuante.
În plus, regiunea este un adevărat „ghem de interese” unde fiecare actor joacă pe mai multe fronturi. Turcia, de exemplu, este ferm împotriva kurzilor, considerați o amenințare la adresa securității naționale, deși aceștia sunt aliați ai americanilor. Iranul, în schimb, este atât împotriva kurzilor cât și a SUA, dar poate găsi puncte comune cu Turcia atunci când interesele strategice converg. Pe de altă parte, alianța temporară turco-iraniană este percepută de Israel ca o amenințare majoră, complicând și mai mult echilibrul de putere din regiune.
În ecuația siriană, Rusia joacă un rol central. Sprijinul acordat regimului Assad nu a fost niciodată doar o manifestare de solidaritate, ci o investiție strategică. Cele două baze – una navală și una aeriană – oferite de regimul sirian sunt vitale pentru operațiunile rusești din Mediterana și Africa. Moscova va căuta, cu siguranță, să-și mențină aceste poziții, chiar și în fața unei noi reconfigurări a puterii în regiune.
În acest context complicat, China, deși mai puțin vizibilă, este un jucător discret dar influent. Implicarea sa diplomatică și interesele economice, în special legate de petrol, fac din Beijing un actor important în ecuația siriană. Cu toate acestea, poziția sa echilibrată contrastează cu abordările mult mai agresive ale celorlalte mari puteri.
Astfel, în timp ce de la distanță conflictul sirian poate părea o simplă confruntare între regimul Assad și forțele de opoziție, realitatea este mult mai nuanțată. De fapt, conflictul este o piesă în jocul geopolitic global, unde alianțele se schimbă constant, iar aparențele înșală. Deși la prima vedere pare că Rusia și Siria au fost înfrânte, realitatea este că cei mai afectați sunt, paradoxal, americanii și israelienii, a căror influență în regiune se erodează treptat.
În concluzie, lecția pe care ne-o oferă acest conflict este că nimic nu este ceea ce pare. Imaginea prezentată publicului diferă semnificativ de realitatea de la fața locului. Regiunea Orientului Mijlociu rămâne un spațiu al contradicțiilor și al jocurilor de putere, unde adevărul este, de multe ori, doar o perspectivă printre altele.
