Istoria este mai mult decât o simplă cronologie de fapte; este memoria unei națiuni, esența identității ei colective. Atunci când uităm sau ignorăm momentele esențiale ale trecutului nostru, punem în pericol nu doar înțelegerea propriului destin, ci și capacitatea de a ne construi viitorul.
Trecerea zilei de 23 noiembrie, fără ca vreun reprezentant al autorităților să amintească de legendarul zbor Bacău-Blaj din 1918, este emblematică pentru felul în care ne raportăm astăzi la istorie. Acest moment, care simbolizează unirea prin curaj și sacrificiu, a fost pentru mult timp celebrat cu fast. Reeditarea anuală a zborului, care întreținea vie amintirea acelui act eroic, a fost abandonată fără vreo explicație clară. Este greu să nu vedem în această lipsă de implicare o tăcere intenționată, poate chiar o uitare programată.
La fel de apăsătoare este și absența comemorărilor pentru ziua de 28 noiembrie, când Bucovina s-a unit cu România în 1918. O sărbătoare care ar fi trebuit să fie un simbol al recunoștinței și al rezilienței românilor este ignorată de autorități. Într-un context geopolitic delicat, când o parte din Bucovina este sub control străin, iar comunitatea românească de acolo luptă pentru a-și păstra identitatea, această tăcere devine și mai grea. Se simte ca o abdicare de la responsabilitatea morală de a proteja moștenirea românească.
Iar acum, ne îndreptăm spre 1 decembrie, Ziua Națională a României. În loc de festivități dedicate celor care au construit România Mare, ni se spune că celebrarea se mută pe 2 decembrie, aparent din cauza alegerilor. Dar nu este oare simbolic și tragic că un eveniment electoral trecător este considerat mai important decât o zi care marchează unitatea și identitatea noastră națională?
Problema nu constă doar în absența evenimentelor, ci în semnalul pe care această neglijență îl transmite. Atunci când nu ne cinstim istoria, când nu vorbim despre momentele care ne-au definit ca națiune, riscăm să pierdem din vedere valorile care ne unesc. Istoria este o lecție vie, dar numai dacă alegem să o învățăm și să o transmitem mai departe.
Aceste tăceri repetate nu sunt doar neglijențe administrative; ele sunt parte dintr-o tendință mai largă de a ignora trecutul, de a-l reduce la un simplu decor pentru discursuri ocazionale. Este o greșeală gravă. O societate care nu își cunoaște și nu își respectă istoria este o societate care își sabotează viitorul.
Să nu uităm că marile evenimente ale istoriei noastre nu sunt doar pagini din cărți. Ele sunt mărturii ale unor idealuri, ale unor oameni care au crezut și au luptat pentru o Românie mai bună. Indiferența noastră față de aceste momente nu îi onorează, ci îi trădează.
E timpul să privim istoria nu ca pe un subiect incomod, ci ca pe o sursă de inspirație. Să ne întrebăm ce fel de națiune vrem să fim și să avem curajul de a răspunde cu fapte, nu doar cu vorbe. Altfel, riscăm ca această tăcere să devină mormântul memoriei noastre colective.