Într-o perioadă în care relațiile României cu Rusia cunosc o răcire datorită situației belicoase din spațiul ex-sovietic, cercetarea istoriei Moldovei ne arată că legăturile dintre domnitorii români și conducătorii de la Moscova au fost mult mai complexe și, uneori, destul de surprinzătoare prin motivația lor. O astfel de legătură a fost cea dintre Ivan IV cel Groaznic, primul Țar al Rusiei, și Bogdan IV Lăpușneanu (1568–1572), un domnitor uitat al Moldovei.
Cine a fost Bogdan IV Lăpușneanu?
Bogdan IV Lăpușneanu a fost fiul lui Alexandru Lăpușneanu, fiu natural al lui Bogdan al III-lea cel Chior, și al Ruxandrei, fiica lui Petru Rareș. Atât pe linie paternă, dar și maternă, Bogdan a fost strănepot al lui Ștefan cel Mare, deoarece bunicii săi, Bogdan al III-lea cel Chior/Orb (fiu legitim), cât și Petru Rareș (fiu natural), au fost fii ai marelui voievod al Moldovei. Bogdan, ca strănepot al lui Ștefan cel Mare și fiu al unui domn care a domnit 13 ani, era un prea „legitimus haeres”, era un Mușatin.
Istoricul maghiar Istvanffi (†1615) pretinde că Bogdan IV Lăpușneanu, în pribegia lui, de după pierderea tronului, prin Polonia, Austria, Saxonia, Franța și Danemarca a ajuns, în fine, la Moscova, la Ivan Vasilievici, la un coreligionar al lui și „rudă de pe mamă” („materno sanguine sibi junctum”). Ce căuta Bogdan în îndepărtatul Mare Ducat al Moscovei, care nu avea nimic de temut din partea expansiunii otomanilor? De ce nu a mers de la început acolo? Calcul, credem, diplomatic. A epuizat întâi toate resursele occidentale, țările catolice erau cele mai amenințate de otomani, Austria în special, și abia apoi amicul catolicilor și-a găsit ultimul adăpost la Moscova, unde și-a găsit și sfârșitul.
În anul 1574, Ivan cel Groaznic îi dă „rangul cel dintâi după Sultanul Tătarilor” și două moșii, precum și promisiunea recâștigării domniei Moldovei. Apropierea dintre Bogdan IV Lăpușneanu și țarul Ivan IV cel Groaznic ne este reliefată de genealogie. Bogdan a fost „nepot de vară de a doua” a lui Ivan, amândoi descinzând din Ștefan Iacșici, tatăl Elenei (soția lui Ioan Brancovici, ultimul Despot al Serbiei, străbunicul lui Bogdan), dar și al Anei, căsătorită cu V. Svovici Glinskii, bunica lui Ivan. Următoarea spiță va înlesni înțelegerea acestei înrudiri:
Sursa: Sever Zotta, Note și interpretări mărunte. Înrudirea Lăpușnenilor cu Ivan IV cel Groaznic, I-iul Țar al Rușilor, în „Cercetări Istorice”, An I, Nr. 1, Iași, 1925.
Domnia lui Bogdan IV Lăpușneanu (1568–1572)
Cu ceva timp înainte de moartea sa, Alexandru Lăpușneanu „chiemă episcopii și boierii și toată curtea, de i-au învățat înaintea morții și le-au arătat moșan (moștenitor) pre fiiu-său Bogdan vodă, ca să-l puie pre urma lui la domnie”, ne informează Azarie în cronica sa. Grigore Ureche afirmă că Bogdan „fiind cocon brudin (tânăr, necopt, n.a.), … lucrurile țării le otcârmuia mumă-sa, Roxanda, că era o fă-/mée destoinică, înțeleaptă, cu dumnezeire, milostivă și la toate bunătățile plecată”. Situația externă, dar și cea internă, era dificilă. Polonia nu-l dorea pe Bogdan, iar în interior venirea la domnie a lui Bogdan nu s-a făcut fără opoziție. În cele din urmă, în plan extern, sunt păstrate bunele relații cu Polonia. Se pare că din vechea tradiție de glorie a Moldovei rămăsese această alăturare încăpățânată la creștini, într-un timp în care Polonia ultimului Iagellon nu-și înțelegea de loc menirea și datoria în politica generală. Polonia își brusca chiar aliații, între care lipsea o înțelegere cordială, în timp ce Imperiul Otoman era în plină expansiune și domina sud-estul Europei. Prin tratatul semnat în anii 1569 și 1570, influența Poloniei asupra Moldovei s-a accentuat. Se specifica că boierii se obligau să mențină Moldova în „fidelitate” față de rege și Coroana polonă, „chiar dacă alți domni nu vor respecta actul”. Cu alte cuvinte, precizăm noi, se revenea la vechea încercare de a se instituționaliza o formă mai eficace a suzeranității care nu ar mai fi depins, într-o măsură atât de mare, de persoana domnilor, a căror schimbare, devenită în ultimul timp o boală endemică a situației politice moldovenești, nu putea fi controlată întotdeauna de Curtea regală de la Cracovia, pentru a se crea certitudinea că cei ce se succedau pe tronul moldovenesc aveau să fie loiali Poloniei, și anume aceea a asumării obligației de fidelitate de către factorul statornic și, în ultimă instanță, decisiv în orientarea politicii externe a statului, și anume boierimea autohtonă.
Moartea Ruxandrei Rareș l-a lăsat pe tânărul domn în paza nesigurilor săi prieteni poloni. În ultima parte a domniei, o parte din boierimea moldoveană era ostilă lui Bogdan Lăpușneanu. Bogdan a îndepărtat de la conducere vechi dregători și intra tot mai mult sub influența polonilor. Bogdan Vodă Lăpușneanu, după ce a scăpat de „epitropia” mamei sale și a boierilor, primea la Hotin oaspeți poloni de vârsta lui. Bogdan și-a măritat surorile cu nobili poloni și el însuși, multă vreme, a stăruit să se căsătorească cu o fiică de nobil polon. Pentru a-și găsi mireasă, el a fost nevoit să facă destul de dese vizite în Polonia, care, de altfel, l-au și dus la pierderea tronului. Dar greșeala sa de căpetenie, care l-a dus la pierderea definitivă a tronului, a fost alta. Prin august 1570, într-o vreme când papa și toată lumea creștină se străduia să formeze o ligă împotriva turcilor, Bogdan s-a gândit că ar putea să scape de păgâni, închinându-se împăratului Maximilian. Pentru aceasta, când s-a tocmit pacea dintre otomani și austrieci, s-a dat Ciceul și Cetatea de Baltă în stăpânirea lui Bogdan. Dar numai pe hârtie, că de fapt nu a mai apucat. Amenințările externe, dar și intrigile interne l-au făcut pe Bogdan să grăbească căsătoria proiectată în Polonia, pentru a avea mai mult sprijin în caz de nevoie. La 29 martie 1571, solia moldovenească era primită de regele polon în chestiunea nunții, iar la 10 mai Sigismund August anunța pe Bogdan că i-a găsit o mireasă potrivită în persoana fiicei lui Dembinski, marele cancelar.
Bogdan este înlăturat în 1572 în condiții stranii, fără ca regele Sigismund August (mort la 7 iulie 1572) să-l fi ajutat efectiv. De la Hotin, Bogdan a intrat în Polonia, cu puțini însoțitori (după Sever Zotta doar „doi servitori”), trecu hotarul peste Nistru înghețat, pentru a face o vizită viitoarei sale soții. Înaintând în Podolia, Bogdan este prins de un adversar al său, Cristofor Zborowski, care fusese anterior în Moldova și ceruse în căsătorie pe o soră a lui Bogdan, de la care spera să obțină și o zestre apreciabilă. Fusese primit cu toată cinstea, dar refuzat. De unde și dușmănia față de Lăpușneanu. Prinderea lui Bogdan a avut loc după ce-l rănise greu la cap, rană ce-l va ține toată viața. Eliberarea lui s-a făcut la cererea regelui polon, dar după ce s-a plătit o sumă importantă de bani. Încercările de reluare a tronului au fost zadarnice, deoarece regele polon nu dorea să supere Imperiul Otoman printr-o susținere directă.
Sfârșitul lui Bogdan IV Lăpușneanu
După încercările nereușite de reocupare a tronului Moldovei, din prima jumătate a anului 1572, Bogdan, de frica turcilor și prigonitorilor, s-a pierdut pe drumurile Europei. În prima parte a anului 1573, Bogdan era la Moscova, de unde îl vedem plecând spre Polonia cu oaste rusească spre a determina Dieta să aleagă pe ducele Moscovei în tronul celui din urmă dintre Iagelloni. Cel ales nu a fost moscovitul, ci Henric, fratele regelui Franței. Despre Bogdan se zice că ar fi trecut și pe la curtea regelui August al Saxoniei, rugându-se zadarnic pentru ajutor întru redobândirea tronului. Bogdan, descris de letopisețul lui Ureche ca polonofil, nu avea desigur să se aștepte la nimic din partea lui Ivan IV și de fapt peregrinările și stăruințele lui pentru recăpătarea domniei, pierdută într-un mod romantic, am putea spune „à la polonaise”, priveau în primul rând țările catolice. El se considera ca un „reprezentant al rezistenței creștine”, pe timpul apogeului mahomedanismului, rezistență întruchipată mai ales de statele catolice, cu Austria în frunte, inspirate de papalitate și de naturalul instinct de conservare, fiind cele mai direct amenințate. Bogdan a fost un romantic, un visător nobil, talentat și curajos, convins de rostul lui întru apărarea creștinătății și a țării sale. Soarta nu i-a surâs, deoarece în timp ce Bogdan călătorea prin Europa, turcii erau tot mai interesați de el. Iar pricina căutării nu mai consta doar în capturarea sa ca urmare a defectării de la finalul domniei, ci în dorința acestora de a-l repune pe tronul Moldovei, în locul lui Ion Vodă cel Cumplit. Când văzu sultanul că nu reușește să-l aducă pe Bogdan Lăpușneanu la Poartă, care-și pusese nădejdea în creștini, dădu domnia Moldovei lui Petru Șchiopul, curteanul său.
Concluzia de interes istoric este că Bogdan IV Lăpușneanu (1554–1577) nu a luat drumul Moscovei numai din interese politice, acestea fiind mai garantate de statele vecine Moldovei sau de cele cu influență mai mare la Poartă, în primul rând Franța, ci a căutat acolo ultimul refugiu la puternicul monarh, care ca rudă și coreligionar, de cultură asemănătoare, putea să-l înțeleagă și să îi dea considerația cuvenită. Moscova nu putea realiza scopul înalt al lui Bogdan, dar era ultima consolare a unei ambiții înșelate, redusă de nobilul Bogdan la disprețuita concepție materialistă a vieții „nur essen und trinken” (doar mănâncă și bea, n.a.).
Acest uitat domnitor nu a fost un mare ctitor nici în plan religios, ca tatăl său. Din câte știm a zidit și a înzestrat o singură mănăstire, Berzunțul, în județul Bacău.
Aurelian BOTEZATU
