Anul acesta 35 de ani de Deșteptarea și exact 15 ani de când am pășit pentru prima oară în redacție. Da, în Decembrie 2009 a început aventura mea, și ce aventură a fost…! În liceu am decis că jurnalismul este drumul pe care vreau să merg, așa că am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru asta. După Facultatea de Jurnalism, am lucrat câteva luni intern la o televiziune națională care tocmai își deschisese o stație locală în Bacău și, după ce am absorbit ca un burete toate cunoștințele pe care puteam să le acumulez în acel moment, a apărut oportunitatea să lucrez în Trustul de Presă Deșteptarea. Îmi aduc aminte că Deșteptarea era, dacă nu singurul, unul dintre puținele trusturi media din zona Moldovei: ziar, televiziune și radio. « Sînziana, ascultă-mă bine! Jurnalismul nu se face în spatele unui pupitru, cu un prompter în față, prezentând zilnic un jurnal de 30 de minute, la o televiziune națională. Dacă vrei să fii un jurnalist complet, cea mai bună școală se face în presa locală!». Atunci nu înțelegeam ce vrea să spună « autorul », dar câtă dreptate a avut! Aveam în sfârșit posibilitatea să pun în practică tot ce învățasem, dar nimic nu putea să mă pregătească pentru ce a urmat.
Cu bagajul de cunoștințe pe umeri, experiență zero, dar cu aripile larg deschise, am plecat într-o dimineață spre redacția Deșteptarea. Îmi aduc aminte că pe holul redacției m-am oprit preț de un minut doar pentru a savura puțin tot ce se întâmpla în jurul meu. Doi colegi, unul cu camera în mână, celălalt cu microfonul, au ieșit în viteză din redacție, iar în urma lor, redactorul-șef îi atenționa să nu întârzie pentru că îi aștepta pentru deschiderea de ziar de a doua zi. Îi vedeam printr-o deschizătură mică, într-o altă încăpere, și pe doi dintre colegii de la radio care prezentau matinalul, colegii de la tehnic pregăteau platoul TV pentru a înregistra o emisiune, iar în redacția de la ziar atmosfera era de furnicar. Am « intrat în pâine » din prima zi, când, după mai puțin de o oră de când intrasem pe ușile redacției, redactorul-șef mi-a spus: « Mergi la un eveniment, ia-ți agenda, pixul, iar microfonul îl găsești la cameraman ». Recunosc, primul gând care mi-a trecut prin minte a fost: « Ce caut eu în viața mea? ». Era momentul pe care-l așteptam de atâția ani, pentru care mă pregătisem, dar eu mă gândeam doar de unde să încep și unde să termin. Ce a urmat după acea primă zi a fost cu siguranță cea mai frumoasă și intensă perioadă din viața mea de jurnalist.
Diminețile la redacție începeau devreme, de fiecare dată în compania colegilor, la fumoar, cu o cafea fierbinte în mână, punând țara la cale, pentru că niciodată nu întârzia să apară redactorul-șef care ne întreba pe fiecare: « Tu ce scrii astăzi? Unde mergi, despre ce și cu cine vorbești? ». La ora 08:30 cel târziu, eram deja pe teren. Partea frumoasă din viața de jurnalist este că știi de fiecare dată la ce oră pleci de acasă, dar niciodată la ce oră te întorci. Știi de fiecare dată unde mergi, cu cine urmează să vorbești, ce urmează să scrii, dar nu știi niciodată ce alt eveniment poate apărea în drumul tău și-ți poate schimba total dinamica întregii zile. Timp de mai bine de trei ani, acesta a fost și cazul meu. Poliție, Jandarmi, Pompieri, Parchet, Meteorologie, Unitatea de Primiri Urgențe, Prefectura erau instituțiile ale căror culoare le băteam în lung și-n lat, zilnic. Începeam cu buletinul de presă de la ora 09:15, la sediul IPJ, în căutarea subiectelor « fierbinți » și de acolo mergeam mai departe către spital. Nu de puține ori, planul ne era dat peste cap de un mesaj sau un apel din redacție prin care eu și colegul meu cameraman eram informați de izbucnirea unui incendiu sau producerea unui accident rutier, la care trebuia să ajungem cât mai repede și pe care trebuia să-l documentăm. Pentru că lucram într-un trust media, era important ca, de la fața locului, să comunicăm rapid în redacția de știri cele întâmplate. Informația pleca mai departe către colegii de la radio și către editorii ziarului, care publicau în cel mai scurt timp evenimentele pe site-ul ziarului. Abia după ce strângeai toate informațiile importante de pe teren și luai toate interviurile de care aveai nevoie, te puteai întoarce la redacție. Îmi aduc aminte că primul lucru pe care-l făceam era să merg în redacția televiziunii, să derulez caseta cu imaginile filmate de colegii cameramani, din care alegeam cele mai bune cadre, transcriam fiecare cuvânt din declarațiile celor intervievați și abia apoi puteam să mă așez la calculator să redactez. Începeam mereu cu Beta, materialul pentru buletinul de știri, și continuam cu articolul pentru ziar. Odată gata articolul, îl salvam pe o dischetă și-l duceam redactorului-șef și colegilor editori ai ziarului. Următoarea oprire era la TV, unde printam materialul, intram în studioul de înregistrări, dădeam voce știrii și terminam la montaj, unde, cu ajutorul colegilor de la tehnic, dădeam împreună viață știrii prin imagini.
Am învățat să le fac pe toate, ritmul a devenit din ce în ce mai alert, proiectele s-au înmulțit și ajunsesem, ca într-o singură zi, să trec de pe teren în redacția de ziar, apoi în studioul TV, în care mai înregistram câte o ediție pentru talk-show-ul « Bacăul vorbește! », ca mai apoi, în ultimul an, să devin și crainic de știri. Dormeam câteva ore pe noapte, mâncam când și ce puteam, iar familie îmi erau colegii, cu care petreceam cel mai mult timp din zi.
În vara lui 2010, Siretul a inundat comuna Săucești. Timp de mai bine de o săptămână, eu, unul dintre colegii cameramani și fotograful redacției, ne-am mutat practic în comuna băcăuană. Îmi aduc aminte că ajungeam acasă doar după lăsarea întunericului și doar pentru câteva ore, să îmi schimb hainele, să mănânc ceva și să mă întind câteva ore. De dormit, dormeam în reprize, pentru că, la fiecare oră, primeam pe telefon o informare în care eram anunțați care este debitul Siretului și în cât timp va atinge cotele maxime. Aceea era alarma pentru noi: luam pe noi ce apucam, ne suiam în mașină și plecam către Comitetul pentru Situații de Urgență din Săucești. Zilnic încălțam o pereche de cizme de cauciuc, de pescar, cu 3 numere mai mari, lungi până la coapse, strânse în talie de cureaua de la pantaloni, pe care mi le dăduse colegul cameraman. Cutreieram zilnic satele inundate, pe jos, în bărcile jandarmilor sau în camioanele militare. Întâlneam sute de oameni, le cunoșteam suferința și neputința, vedeam cum gospodăriile localnicilor, pe care le filmasem cu câteva zile înainte, erau făcute acum una cu pământul. În redacție nu prea mai ajungeam. Articolul de ziar și știrea pentru TV le scriam într-o agendă și le dictam mai apoi prin telefon colegilor sau redactorului-șef.
Am strâns multe: în minte, în suflet, în bagajul de experiență. Am adunat amintiri și, împreună cu ele, și oameni în jurul meu. Mi-am făcut prieteni, oameni cu care țin legătura și astăzi, dar cel mai mult am învățat. La Deșteptarea am învățat că nu există limite, că ești mereu pregătit, chiar și atunci când crezi că nu ești. Am învățat că atunci când se închide o ușă, să nu escaladez fereastra, ci să iau berbecul. Am învățat că presa este cu și despre oameni. Am învățat să iau fiecare zi așa cum vine și să fac din ea ce este mai bun. Am învățat să nu judec nimic din ce văd, pentru că nimeni nu cunoaște cu adevărat neputințele celuilalt. Am învățat să lucrez în echipă și să mă bazez mereu pe colegul din dreapta mea, cel cu camera pe umăr. Am învățat să fiu receptivă la tot ce mă înconjoară, am învățat să-mi folosesc vocea, să-mi apăr ideile, dar și să tac atunci când nu am nimic de spus.
« Deșteptarea », îți mulțumesc că m-ai ajutat să mă descopăr, să fiu, să știu, să simt și să dăruiesc!
Sânziana Filimon