Nicolae Vătafu, un om de onoare căruia i s-a refuzat titlul de cetățean de onoare

La despărțirea de unul dintre simbolurile fotbalului băcăuan, un text scris altfel. E despre el și despre noi. Dar și despre ceilalți

Era chiar la începutul acestui an. Ianuarie venise cu ceață. Și apoi cu vânt și zăpadă. Amintind de un alt Gerar. Unul mereu mai îndepărtat și mereu la fel de aproape: cel din 1970. Pe 13 ianuarie 1970, Dinamo Bacău îi învingea cu 2-0 pe scoțienii de la Kilmarnock și se califica în „sferturile” Cupei Orașelor Târguri (bunica Ligii Europene de azi), devenind prima echipă românească din istorie prezentă în turul patru al unei competiții europene inter-cluburi.

La 54 de ani de la această performanță a fotbalului nostru nu era însă loc de sărbătoare. Dimpotrivă. O vestea rea, adusă de confratele Leonard Adi Popa, își dezvelise colții de gheață: „Lui Nicolae Vătafu i s-a amputat piciorul! Am aflat de la Publik”.

Greu, foarte greu de imaginat un Nicolae Vătafu altfel decât așa cum l-am știut întotdeauna: în picioare. Întoteauna în picioare: pe teren, la marginea terenului, în viață. Fotbalist metronom, antrenor cu principii, hombre vertical. În seara ceea tristă și friguroasă de ianuarie am scos din bibliotecă „Glue” al lui Irvine Welsh. O cumpărasem cu câteva luni în urmă, dar așteptasem să vină frigul pentru a intra mai bine în atmosfera lui Welsh. Și frigul venise.

Adus de crivăț și de vestea dată de Adi Popa. Mă așteptam, firește, la reprize de Hibs, Killies și Huni, așa cum eram pregătit pentru sex, drugs and rock”n”roll, drame intime și fresce sociale. Nu bănuiam însă că voi da – coincidență sau, mai exact, sincronicitate- peste numele lui nea Nicu Vătafu! Ce-i drept, fusese scris cu litere invizibile. Dar era acolo! Numai un orb nu l-ar fi văzut: „Se profila un weekend plăcut. Mâine, Killmarnock urma să joace în deplasare la Dunfermline, iar Tommy Mc Lean își revenise.

Piticul urma să asigure centrările pentru Eddie Morrison și tipul cel nou, Mathie. Lui Duncan îi plăcea întotdeauna să meargă la Dunfermline. Considera echipa aceea ca un corespondent al lui Killie: ambele echipe reprezentau orășele miniere care în ultimii ani se acoperiseră cu glorie adevărată, luptând cu onoare contra unora dintre cele mai bune formații din Europa”. În sezonul 1969-70, atât Dunfermline cât și Kilmarnock au ajuns în turul al treilea al Cupei Orașelor Târguri.

Aici, Dunfermline a fost eliminată de viitoarea finalistă, Anderlecht. Iar Killie, cu „Piticul” Mc Lean, cu Eddie Morrison și tipul cel nou, Mathie, avea să fie scoasă din cursă de Dinamo Bacău. Anderlecht și Dinamo Bacău, două „dintre cele mai bune formații din Europa”. O gândește Duncan Ewart, o scrie Welsh. Anderlecht îi avea pe Van Himst, Mulder și Nordahl. Dinamo Bacău pe Dembroschi, Nedelcu, Ghiță și Vătafu.

Dembo avea să fie cel mai bun jucător la Mondialul mexican din vara lui 70, Macea Nedelcu era căpitanul de echipă, iar Aristică Ghiță închisese poarta în fața lui Eddie Morrison, asta după ce numărase, cu pumnii săi noduroși, coastele atacantului scoțian pe tunelul întunecos de pe fostul „23 August” al Bacăului. Mai mult însă decât Dembroschi, Nedelcu și Ghiță, Dinamo Bacău și acel Dinamo Bacău era reprezentat de Nicolae Vătafu. Venit în în 1958, de la Brașov- via Cluj- Nicu Vătafu a evoluat pentru echipa Bacăului vreme de 16 ani, după care i-a rămas alături, un deceniu și jumătate, și ca antrenor.

„Cum eram ca fotbalist? Un jucător constant mediu”, mărturisea, cu o modestie care îmbrățișa umilința, Nicolae Vătafu în ultimul său interviu, pe care l-a acordat chiar „Deșteptării”. Era în vara lui 2020, iar ziarul ținea să aducă un omagiu unuia dintre simbolurile fotbalului băcăuan cu prilejul împlinirii a 81 de ani. Alături de interviu, am publicat și un editorial în care invocam necesitatea ca două personalități fotbalistice precum Corneliu Costinescu și Nicolae Vătafu să fie desemnați cetățeni de onoare. Atent și manierat, ca întotdeauna, nea Nicu m-a sunat să-mi mulțumească pentru rândurile scrise.

A adăugat însă, cu ironia sa nepereche: „Nu cred însă că se va întâmpla asta. Oamenii din Consiliul Local au lucruri mult mai importante de făcut”. Articolul a creat ceva freamăt. Urma campania electorală. Dar, așa cum anticipa Vătafu, nu s-a întâmplat nimic. Într-adevăr, oamenii aveau lucruri mai importante de făcut. Și ei, și urmașii lor din CL. Ca și urmașii urmașilor lor.

Nicolae Vătafu s-a stins din viață la finalul săptămânii trecute, la vârsta de 85 de ani. A slujit, în mod exemplar și necontenit, fotbalul băcăuan și Bacăul. Pentru cei aflați, vremelnic, la conducerea municipalități, aceste calități s-au dovedit însă insuficiente pentru ca domnului Nicolae Vătafu să i se acorde titlul de cetățean de onoare al Bacăului. Pierderea este numai și numai a lor. Câștigul nostru este că am cunoscut și am avut în rândul nostru un om de onoare, care și-a câștigat un loc nemuritor în poezia fotbalului bacovian. Și, subliminal, în proza lui Irvine Welsh.