La sfârsitul anului trecut, Radu Beligan a implinit 94 de ani. Nascut la Galbeni-Bacau, actorul nu impresioneaza doar prin cariera sa de exceptie. Iata-l ce frumos spune: „M-am nascut odata cu România Mare si sunt ombilical legat de ea. Nu e o calitate, e un minunat blestem. Am putut rezista unor ispite uluitoare. Nu m-am putut desparti niciodata de ea. Am trait aici mult, am traversat patru dictaturi si pot sa va spun acum, in gura mare, ca am fost necredincios regimurilor si-ntotdeauna credincios României.” Sub titlul sugestiv „Confesiuni despre viata si arta”, destainuirile omului de teatru Radu Beligan s-au concretizat tot la finalul anului trecut, prin doua spectacole in care au putut fi ascultate povestiri despre personalitatile si evenimente care i-au marcat destinul. Tot in aceasta perioada a plublicat , intr-un tiraj mic, din pacate, „Note de insomniac”, in cadrul Festivalului Artelor Bucuresti. Sa spicuim, fara comentarii, câteva dintre aceste destainuiri…
„Sunt multi oameni foarte bogati in România. Unii dintre ei nu stiu ce sa faca cu banii. Am vazut-o cu ochii mei. Ei bine, ma credeti sau nu, n-as da pe toti banii lor autograful pe care autorul «Rinocerilor» mi l-a scris in româneste (…): «Pentru Radu Beligan, cu o mare prietenie si cu tot asa de mare recunostinta». Si nu as da nici autograful (…) lui Salvador Dali, pe care mi l-a dat el la New York, pe un superb album: «Pastreaza-l bine, zice Dali. Dupa moartea mea, il vei vinde la licitatie». Ca sa fiu sigur ca nu o sa mi-l fure cineva, l-am trimis fetei mele din Australia sa mi-l pastreze.” „In ultima vreme, foarte multa lume imi pune aceasta intrebare stereotipa: «Care este secretul longevitatii dumneavoastra?» Când inca mai am rabdarea sa le raspund, le spun ca dupa mine, secretul biblic al longevitatii este iubirea. Cred ca suntem pe pamânt pentru acest lucru unic: sa iubim. Repet adesea celor ce vor sa ma asculte: iubiti ce vreti, dar iubiti. Nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea inimii.” „Cum ziua de filmare era de opt ore, isi aducea (n.r. – Alexandru Giugaru) de acasa masa de prânz, din care nu lipseau doua cepe mari. «Ce faci cu cepele astea, nene Sandu?» «Pe una o manânc acuma, iar pe cealalta o pastrez pentru diseara, ca sa-mi fac loc in tramvai»”. „Ma duceam cu regularitate sa-l vad pe Ianculescu, ca sa mai invat câte ceva de la el. La o reprezentatie cu piesa «Blestematele fantome», sala era arhiplina si totusi am ramas sa vad spectacolul din picioare. Un actor care juca in piesa si s-a uitat prin gaura cortinei, ii comunica maestrului: «E si Beligan in sala. N-a gasit loc si sta in picioare». «In picioare? In genunchi sa stea când joc eu!»” „La un moment dat, Ionesco (n.r. Eugene Ionesco) s-a retras cu mine intr-un colt al salonului si mi-a spus: «O prietenie se leaga a travers le travail». «Rinocerii» au fost prilejul de a ne cunoaste si imprieteni. Esti un Belanger formidabil. Peste Jean-Louis Barrault si peste Laurence Olivier. Din pacate, nu pot declara asta ziaristilor. Sunt artisti mari, dar susceptibili. Si eu mai am relatii de munca cu ei. Am pastrat acest secret cât timp Ionesco si cei doi mari actori au fost in viata.” „Va multumesc pentru toate invatamintele cu care dulce m-ati impovarat de-a lungul atâtor ani. Am calatorit frumos impreuna. Cum spunea minunatul meu prieten Philippe Noirette, «Daca viata e o calatorie scurta, trebuie sa incercam sa o facem la clasa intâi»”.
Radu Beligan este nu doar cel mai longeviv actor de teatru, ci, cu siguranta, cel mai valoros dintre cei in viata. „Umbrele” vietii sale sunt, probabil, cele care trimit la calitatea sa de membru al C.C. al P.C.R. si al Marii Adunari Nationale, motiv pentru care marturisirea potrivit careia a fost „necredincios regimurilor” suna putin ciudat. Maestrul mai are de clarificat si o acuzatie. A sesizat Securitatea cu privire la faptul ca „O scrisoare pierduta”, piesa pusa in scena de Liviu Ciulei, „este o crima pentru actul de cultura in sine”, invidios din cauza ca n-a fost jucata varianta regizata de el? Ar fi minunat sa intelegem ca n-ar fi fost asa…
„Nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea inimii”
