Aparțin unei generații care asociază în manieră pavloviană data de 25 octombrie cu expresia „eliberarea ultimei brazde de pământ românesc de sub ocupația horthystă” și, implicit, cu toponimul Carei. Livrate sec și dogmatic prin intermediul manualelor unice sau de la catedră, informațiile referitoare la „bătălia de la Carei” din octombrie 1944 au avut menirea de a sădi în conștiința unui fost „pionier” sentimente de mândrie în relație cu Armata națională, cu faptele de arme ale militarilor români, realitate neschimbată până în zilele noastre. Neîndoielnic, o victorie, mai ales una care a avut ca obiectiv „eliberarea ţării de sub jugul fascist şi zdrobirea Germaniei hitleriste”, rămâne o victorie și trebuie sărbătorită ca atare. Din rațiuni de adaptare la realitățile postbelice ale Războiului Rece, regimul comunist a găsit suficiente motive pentru care ziua de 25 octombrie să fie instituită drept „Zi de sărbătoare a Forţelor Armate ale R.P.R./R.S.R.”. Decizia a fost luată în anul 1959, la scurt timp după inițierea procesului de retragere a trupelor sovietice din România; un proces „firesc”, având în vedere atitudinea obedientă a României față de reprimarea Revoluției anticomuniste din Ungaria (noiembrie 1956) și, mai ales, infuzarea puternică a structurilor de conducere militară și informativă a țării noastre cu agenți sovietici. Totuși, în prezent, în contextul integrării României în structurile NATO și al tensiunilor militare de la granița țării noastre, menținerea acestei tradiții militare de sorginte stalinistă reprezintă un nonsens, o inadecvare crasă la realitățile contemporane, o malformație aniversară a cărei existență trădează frivolitatea cu care tratăm adevărul istoric, unul pe care ne străduim să-l conturăm în cele ce urmează.
Proclamația, haosul și ocupația militară
Invocând un armistițiu inexistent, regele Mihai I anunţa în cunoscuta sa Proclamație radiodifuzată din 23 august 1944 „ieşirea României din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”. Efectul imediat al acestui anunț a fost „încetarea luptei și a oricărui act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi a stării de război cu Marea Britanie şi Statele Unite”. În realitate, ignorând complet procesul hilar de „schimbare la față a României”, Armata Roșie a făcut netulburată ce știa ea mai bine, raportându-se la țara noastră ca la un stat inamic. Poziţia Înaltului Comandament sovietic faţă de armata română este ilustrată de un document din 2 septembrie 1944, prin care generalul Antonov, locţiitorul şefului Marelui Stat Major sovietic, făcea cunoscut mareşalului Malinovski, comandantul trupelor Frontului 2 Ucrainean, ordinul lui Stalin de a se reaminti reprezentanţilor guvernului român că „armistiţiul cu România nu a fost încă semnat”. În consecință, Armata Roşie a ocupat, până la jumătatea lunii septembrie 1944, cea mai mare parte a teritoriului naţional, Capitala şi principalele puncte strategice, instalându-şi comandanţi militari în cele mai importante orașe din Muntenia, Moldova şi Dobrogea. Din datele furnizate de Comisia pentru Aplicarea Armistiţiului rezultă că numărul militarilor români capturați de sovietici și deportați în Siberia după 23 august 1944 se ridică la peste 150.000. O adevărată catastrofă pentru armata României, similară cu dezastrul de la Stalingrad, pe care și-au pus semnătura Regele Mihai și generalul Gheorghe Mihail prin Directiva Operativă a Marelui Stat Major din 23 august 1944.
Armistițiul, oficializarea ocupației militare și alte „beneficii” tovărășești
În noaptea de 12/13 septembrie 1944, a fost semnat la Moscova armistiţiul între guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite. Este cunoscut faptul că rușii au tergiversat semnarea acestui acord până în momentul în care au avut sub control militar tot teritoriul țării. Convenţia de Armistiţiu prevedea recunoaşterea anexiunilor sovietice din iunie 1940, cu cedarea Basarabiei, Bucovinei și ținutului Herța, menţinea ocupaţia militară, cu obligația statului român de a asigura întreținerea trupelor de ocupație și de a le asigura libera trecere, impunea plata unei despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari, la cursul din 1938, plătibili în şase ani. Din punct de vedere politic, suma era una rezonabilă în raport cu distrugerile provocate de români pe teritoriul sovietic în intervalul 1941-1944. În plus, România urma să obţină Transilvania „sau cea mai mare parte a ei”, cu condiția de a continua lupta împotriva Ungariei și a Germaniei și de a pune la dispoziția sovieticilor/Aliaților cel puțin 12 divizii de infanterie, cu scopul „de a restaura independența și suveranitatea statului”. Totodată, era instituită cenzura asupra presei și telecomunicațiilor, navele Marinei Regale erau preluate de ocupanți, se sugera instituirea Tribunalelor Poporului pentru judecarea celor vinovați de crime de război și de crime împortiva umanității ș.a. Pe scurt, Armistițiul oferea României perspectiva de a redeveni un stat independent și suveran, dar… sub ocupație militară sovietică, una care s-a dovedit a fi cea mai îndelungată din ultimii 300 de ani (1944-1958); totul sub privirile tolerante ale Comisie Aliate de Control și la umbra înțelegerilor secrete.
„Transilvania e România”, via Moscova
După 23 august 1944, armata română a contribuit consistent la efortul de război împotriva Germaniei naziste şi Ungariei horthyste, într-o primă fază fiind eliminată prezența militară germană din teritoriul extracarpatic. Ulterior, Armatele 1 şi 4 române au fost angajate în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, sub conducerea și coordonarea Înaltului Comandament Aliat – în fapt, sovietic. Armata 4 a fost subordonată Armatei 27 sovietice, comandată de generalul-colonel S.G. Trofimenko, iar Armata 1, Armatei 53 sovietice, comandată de generalul-colonel M.I. Managarov. Fixarea şi urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcţia Braşov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpaţii Orientali, spre Târgu Mureş, Dej şi Satu Mare.
Ofensiva pentru eliberarea Transilvaniei a fost declanşată la 9 octombrie 1944, acţiunile militare încadrându-se în Operaţia „Debreţin”, concepută şi executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat şi eliberarea părţii estice a Ungariei, până la Tisa. Acţiunile ofensive s-au desfăşurat în trei faze, între 9 și 25 octombrie 1944. Aflată sub coordonarea generalului Avramescu, comandantul Armatei 4, cea de-a treia fază a Operațiunii a vizat eliberarea oraşului Carei şi a localităţii Satu Mare. Îngreunată de faptul că inamicul dispunea de poziții amenajate din timp, misiunea trupelor române a fost deosebit de dificilă, pentru eliberarea oraşului Carei fiind necesară executarea unei ample manevre dublu învăluitoare cu forţele a patru divizii ale Corpului 6 Armată. Atacul a început în seara zilei de 24 octombrie, militarii Diviziei 9 Infanterie reușind să pătrundă în aceeași seară în Carei, unde au angajat lupte de stradă. În zorii zilei de 25 octombrie 1944, după lupte grele, ultima localitate românească mai importantă de la frontiera de vest a ţării a fost eliberată.
După „eliberarea ultimei palme de pământ românesc”, sovieticii au impus evacuarea autorităţilor româneşti reinstalate în patru judeţe din fostul teritoriu ocupat de Ungaria, Ardealul fiind trecut integral sub administrație militară rusească. Sovieticii nu au privit nicio clipă eliberarea nord-vestului Transilvaniei ca pe un „act de dreptate făcut României”. Dimpotrivă, au jucat această carte până la capăt, reușind să schimbe într-un timp record întreaga structură guvernamentală a țării. Din jurnalul liderului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov, știm astăzi că, încă din ianuarie 1945, Stalin i-a îndemnat pe Ana Pauker şi pe Gheorghiu-Dej să lanseze ideea condiționării obținerii Transilvaniei de instalarea unui guvern de orientare comunistă. La numai două zile de la instalarea prin forţă a guvernului Petru Groza, la 8 martie 1945, premierul român i-a adresat lui Stalin o telegramă prin care îi transmitea dorinţa poporului român de reintegrare a Transilvaniei. A doua zi, printr-o altă telegramă, Stalin și-a dat acordul cu privire la cererea guvernului de la Bucureşti, Petru Groza reușind performanța reinstalării administraţiei româneşti în nord-vestul Transilvaniei în mai puțin de o săptămână de la impunerea sa.
Avatarurile unei sărbători militare
Până în anul 1951, țara noastră nu a avut înscrisă în calendarul marilor sărbători naționale o zi dedicată Armatei Române. În perioada regalității, această sărbătoare era tangențial inclusă festivităților din data de 10 mai, șeful Casei Regale fiind conducătorul suprem al armatei. După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și modificarea formei de guvernământ, Ziua Armatei Române a fost stabilită inițial pentru data de 2 octombrie, în amintirea ordinului dat de Stalin privind înființarea pe teritoriul URSS a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, și, din 1959, pentru 25 octombrie, ziua în care „se desăvârşise eliberarea teritoriului naţional”. Având efecte simbolice până în prezent, Decretul nr. 381 din 1959 nu face nicio referire la motivele renunțării la vechea zi a armatei și nu conține niciun indiciu explicativ cu privire la noua dată aniversară. Textul sec, format din numai trei articole, a lăsat loc următoarei interpretări: sovieticii nu puteau pretinde că nu se sărbătorea în continuare „frăția de arme româno-sovietică”, dar eliberarea „ultimei brazde de pământ” era acum o acțiune militară eminamente românească, plasată propagandistic pentru a marca o anumită distanțare față de Moscova. Având această cheie de lectură, conducătorii comunişti au văzut în 25 octombrie Ziua Armatei Comuniste, fapt subliniat inclusiv de primul președinte al RSR, într-o cuvântare din 23 august din 1974: „Ca urmare a bătăliilor eroice purtate de ostaşii români şi sovietici, (…) ziua de 25 octombrie 1944 a devenit simbolul naşterii armatei noastre noi, Ziua Armatei Republicii Socialiste România”.
Istoria ne arată că la 25 octombrie 1944 nu a avut loc eliberarea Ardealului de sub dominaţia horthistă, ci cucerirea de către ruşi a Ardealului în cadrul Campaniei din Vest. Din punct de vedere militar/operațional, Armata Română a luptat în Ardeal după planurile și sub comanda ruşilor în cadrul Războiului dus de ei împotriva țărilor fasciste, aşa cum între 1941-1944 am luptat sub comanda nemţilor în cadrul războiului dus de ei în Est. În condițiile în care teritoriul „eliberat” a trecut imediat sub administraţie militară sovietică, iar Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța se aflau sub ocupaţie sovietică – la fel ca toată România, de altfel – asocierea datei de 25 octombrie 1944 cu ideea de „eliberare a ultimei palme de pământ românesc” reprezintă, pur și simplu, o mistificare istorică. La fel ca și legătura făcută după 1989 între 25 octombrie şi Ziua de naştere a regelui Mihai, legătură care ar justifica păstrarea zilei comuniste a Armatei şi după căderea regimului totalitar; nota bene, nici presa vremii și nici ordinele de zi din perioada respectivă nu pomenesc de vreun „cadou” făcut regelui de ziua sa de naștere de către Armata Română. În schimb, a doua zi, pe 26 octombrie 1944, Armata României și conducătorul ei suprem au primit cu siguranță un „cadou” neașteptat din partea „eliberatorilor” de la Răsărit: Protocolul militar româno-sovietic, ce prevedea destructurarea armatei române din interior prin desființarea unui număr considerabil de mari unități militare române care nu participau nemijlocit la operațiunile de pe front.
Așadar, dacă un an are 365 de zile, de ce continuăm să sărbătorim Ziua Armatei pe 25 octombrie? Nu facem altceva decât să-i „încălzim” puțin pe etnicii maghiari pentru 1 decembrie și să le provocăm rușilor cel mult un zâmbet. În rest, nouă, românilor, 25 octombrie ne reamintește în fiecare an despre o perioadă în care România se afla sub ocupație militară sovietică iar eroica Armată Română se afla în subordinea Armatei Roșii „eliberatoare”.
La mulți ani Armatei României, în fiecare zi!
- Alin Sebastian Popa
