În ultimele decenii, tema responsabilității istorice a fost puternic dezbătută, în special în contextul „sanctificării” victimelor regimurilor comuniste din Europa de Est. În România, această temă este complexă și uneori controversată, în special atunci când victimele sunt prezentate drept martiri ai unui regim care a persecutat fără discernământ. Deși este adevărat că mulți oameni au suferit nedreptăți cumplite în temnițele comuniste, există și o dimensiune mai complicată a acestei istorii, care adesea este ignorată: vina celor care au tăcut sau chiar au contribuit la teroarea din perioadele anterioare.
Un punct cheie în această dezbatere este tendința de a prezenta victimele comunismului ca figuri nevinovate care au suferit doar pentru ideile lor sau pentru opoziția față de regim. Este un mod simplist de a privi lucrurile, deoarece multe dintre persoanele persecutate nu erau simple victime ale unui sistem nedrept, ci uneori aveau responsabilități sau implicări controversate. Istoria este mult mai complexă decât o împărțire maniheistă între buni și răi. Au existat persoane care au comis crime de război, care au interpretat abuziv legile sau care au susținut măsuri ilegale în perioada interbelică. Aceștia au fost ulterior pedepsiți, însă întrebarea rămâne: care este vina reală a celor care au fost închiși în anii ’50?
O perspectivă critică sugerează că principala vină a multora dintre aceștia nu a fost atât implicarea lor directă în crime sau abuzuri, ci tăcerea lor complice în fața nedreptăților comise în perioada interbelică și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În acele vremuri, regimurile autoritare au persecutat nu doar comuniști, ci și socialiști, sindicaliști și alți opozanți politici. România a trecut printr-o succesiune de dictaturi: dictatura regală, dictatura legionară și dictatura militară a lui Ion Antonescu. Fiecare dintre acestea a adus cu sine teroare, represiune și persecutarea adversarilor politici, indiferent de ideologia lor.
În timpul acestor dictaturi, au fost închiși oameni pentru că susțineau idei de stânga, pentru că erau sindicaliști sau pentru că se opuneau regimurilor autoritare. Revoltele de la Lupeni din 1929 și Grivița din 1933 sunt exemple emblematice ale represiunii violente exercitate de stat împotriva muncitorilor care cereau drepturi și condiții mai bune de viață. De asemenea, lideri precum dr. Aroneanu, un socialist din Bacău care a organizat greve muncitorești, au fost uciși în bătaie de autorități. Aceste evenimente tragice demonstrează că represiunea politică nu a început odată cu regimul comunist; a fost o constantă în istoria României interbelice.
Pe acest fundal, vina celor care au tăcut devine evidentă. În timp ce unii dintre cei care au ajuns în închisorile comuniste au fost persecutați pentru convingerile lor democratice sau pentru refuzul de a se alinia colectivizării forțate, alții au fost complici la instaurarea unui climat politic represiv. În anii ’20 și ’30, închisorile și camerele de tortură nu erau doar pentru comuniști, ci și pentru toți cei care se opuneau sistemului. Oamenii care au fost închiși ulterior în anii ’50 nu erau neapărat nevinovați, iar istoria lor nu poate fi înțeleasă complet fără a lua în considerare acest context.
Dictatura comunistă nu a apărut din vid; ea a fost precedată de o succesiune de regimuri autoritare care au pregătit terenul pentru represiunea ce a urmat. Regimurile interbelice au folosit legea stării de asediu pentru a înăbuși protestele și mișcările muncitorești, iar acest model de guvernare prin forță și teroare a fost continuat de comuniști. De aceea, este important să înțelegem că răspunderea istorică nu aparține doar celor care au condus regimurile totalitare, ci și celor care, prin tăcerea sau acțiunile lor, au permis perpetuarea acestui ciclu de violență politică.
Tăcerea și complicitatea din anii interbelici și de război au contribuit la instaurarea unei culturi a represiunii care a culminat cu dictatura comunistă. De aceea, vina celor care au tăcut în fața nedreptăților anterioare nu trebuie uitată atunci când discutăm despre răspunderea istorică.
