17 octombrie 2024
SportFotbal / Șapte ani fără Sorin Condurache

Fotbal / Șapte ani fără Sorin Condurache

Pe 21 octombrie 2017 se ridica la Ceruri, răpus de un atac de cord suferit în Anglia, unde muncea, cel care, vreme de 14 ani, a jucat peste 200 de partide pentru echipa de fotbal fanion a Bacăului, indiferent de numele pe care aceasta l-a purtat de-a lungul timpului. A debutat în decembrie 1986, pe când gruparea se intitula Sport Club, iar în mai 1993, sub culorile Selenei, i-a „suflat” titlul de campioană lui Dinamo, înscriind în minutul 85 golul unei victorii-bombă reușite pe fostul „23 August” din Capitală. „Rusul”, așa cum era supranumit Condurache, a pus umărul și la un alt succes de senzație izbutit de AS Bacău: 5-1 pe terenul Stelei, în august 1996. S-a retras din activitatea de jucător la finalul sezonului 1999-2000, după care a continuat ca antrenor (mai întâi ca „secund” la FCM Bacău, ulterior ca „principal” al CSM Moinești și din nou A2 la ASC Bacău) pasiunea, corectitudinea și profesionalismul său nefiind însă răsplătite pe măsură în meseria pe care o considera drept o profesiune de credință

De inimă rea



Se spune că doar cei buni mor tineri. În toamna lui 2017, când s-a stins, undeva departe de Bacăul căruia i-a dedicat aproape întreaga viață, Sorin Condurache era încă tânăr. În fine, cât de tânăr poate fi cineva care, cu nici o lună mai devreme, a împlinit 49 de ani. Sigur însă nu era bătrân. Și, mai sigur de orice, era un om bun. Bun ca pâinea caldă atunci când caldă-i pâinea.

Luni, 21 octombrie se împlinesc șapte ani de când Sorin Condurache a fost răpus de un atac de cord în Anglia, acolo unde ajunsese să muncească într-un parc de mașini. Atac de cord: așa au spus medicii. Cel care jucase numai și numai pentru echipa Bacăului, și în prima ligă, și în a doua, și în cupele europene, și în Cupa României (al cărui trofeu a fost cât pe ce să-l ridice deasupra capului în vara lui 1991), a murit, e adevărat, de inimă. Dar de inimă rea! L-a dat gata tocmai dragostea sa pentru fotbal și dorința de a reuși într-o meserie, cea de antrenor, în care pasiunea, corectitudinea și profesionialismul nu i-au fost de ajuns.

„Nu am crezut niciodată că, la 15 ani distanță de când m-am apucat de antrenorat, voi rămâne un simplu <copetar>, un etern secund”, mărturisea cel poreclit „Rusu”, undeva la finalul 2015, cu puțin timp înainte de a o încheia cu fotbalul și de a pleca în Anglia. Căutând o viață mai bună și găsindu-și, în schimb, sfârșitul.

Golul cu Dinamo

Pentru cei care l-au cunoscut, Sorin Condurache a fost depotrivă omul bun și corect, anxios și introvertit. Pentru toată suflarea fotbalistică rămâne însă omul care i-a „suflat”, în primăvara lui 1993, titlul de campioană lui Dinamo București. În acel sezon, Dinamo, cu Prunea și Timfote, Mihali și Selymesi, Dorinel Munteanu și Demollari era principala favorită la câștigarea campionatului. Iar meciul cu Selena Bacău, echipă care se zbătea pentru evitarea retrogradării, se anunța o simplă formalitate. Și totuși…

Și totuși, băcăuanii au detonat bomba campionatului, câștigând cu 1-0 pe fostul „23 August”, din București. Un rezultat incredibil! Dinamo a dominat autoritar, masându-și adversarul în propria treime, dar a ratat din toate pozițiile. Iar atunci când mai rămăseră doar cinci minute, o minge pierdută de Dorinel Munteanu i-a permis lui Condurache să pornească pe contraatac pentru a înscrie golul victoriei și al vieții sale:

„A fost o bucurie de nedescris. Și totuși, până nu a dat arbitrul din nou drumul la joc –țin minte că la centru era Danciu- am trăit cu teama ca reușita să nu fie anulată. Nu exista niciun motiv pentru asta, dar atât de surprinzător a fost totul, mai ales că eu nu eram atacant, ci fundaș dreapta, încât parcă nici nu-mi venea să cred că ajunsesem să conducem cu 1-0”. Și 1-0 a rămas. Așa cum Condurache a rămas omul care i-a „suflat” titlul lui Dinamo.

„Vino să te pup”

Amintirile se amestecă. Iar unele ajung să-și piardă din claritate, așa cum se împăienjenește, la răstimpuri, privirea; o fi din cauza anilor sau poate a vreunei lacrimi… Pentru Gheorghe Poenaru, în schimb, amintirea lui Sorin Condurache e cât se poate de vie: „Îl am în fața ochilor. Și nu-mi vine să cred că au trecut șapte ani de când nu mai e printre noi, așa cum nu mi-a venit să cred acum șapte ani când am aflat cumplita veste”. Pentru Poenaru, „Sorin Condurache fost un copil extraordinar. Era cinstit până la naivitate. Și bun fotbalist pe deasupra. Om de bază”. Nu întâmplător, „Rusul” și-a început cariera de antrenor ca „secund” al lui Poe, în 2000, după ce o ruptură musculară i-a pus punct activității de jucător.

„Eu am fost instalat ca antrenor principal la FCM Bacău în vara lui 1999, după plecarea lui Halagian. Și nu mi-am pus antrenor secund. Tot sezonul ăla l-am avut ca ajutor doar pe Gică Popa, în calitate de antrenor cu portarii. L-am așteptat pe Condurache să-și încheie cariera de fotbalist și să-l iau secundul meu. Vorbisem cu el și își dorea, mai ales că accidentările îl tot sâcâiau”, rememorează Poe, care mai are o poveste: „La un moment dat, Dumitru Sechelariu m-a întrebat: «Ghiță, dar un secund nu-ți iei?» «Ba da, pe Condurache». Imediat, Seche m-a luat în brațe mi-a spus: «Vino să te pup, că la el mă gândisem și eu. Sorin e un exemplu»”.

„Ce va spune lumea?”

Sorin Condurache i-a fost „secund” nu doar lui Poenaru, ci și lui Țiți Dumitriu, Mircea Rednic și, în sezonul 2002-2003, lui Ilie Dumitrescu. Deși fusese ani buni coleg la naționala de juniori a României cu Ilie, „Rusul” i se adresa acestuia cu apelativul „Mister”. Condurache nu vedea în asta o umilință. Era doar o dovadă de profesionism din partea unui om care nu avea orgolii personale. În mai 2003, după înfrângerea internă suferită cu Oțelul, Ilie Dumitrescu și-a dat demisia, părăsind echipa pe loc retrogradabil. „Mister” Dumitrescu a plecat luni, iar miercuri, FCM Bacău se deplasa la Brașov, unde-și juca permanența în prima ligă. Pe repede înainte, conducerea clubului i-a propus lui Condurache să preia echipa pentru jocul de sub Tîmpa. Măcinat de gânduri, „Rusul” a refuzat. A făcut-o cu inima îndoită:

Nu pot să-mi iau o asemenea responsabilitate, mai ales că nici nu am timp să pregătesc meciul. Dacă retrogradăm, ce va spune lumea? Voi fi considerat principalul vinovat”. În criză de timp și de soluții, s-a mizat pe Cristi Popovici, care îndeplinea funcția de secretar general al clubului. FCM Bacău s-a impus la Brașov prin golul lui Ciocoiu, evitând astfel retrogradarea. Pentru Sorin Condurache, în schimb, cumulul de situații-limită la care fusese expus în tot acel sezon, au avut ca rezultat o perioadă de depresie, care l-a îndepărtat de fotbal și de FCM.

Umilit de ASC Bacău

„Eu nu am văzut un om mai cinstit și mai corect decât Sorin. Nici până la el și nici după el”, mărturisește Giani Căpușă, cel care, ani la rând, a împărțit camera cu Condurache în cantonamentele FCM Bacău: „Când am aflat că a refuzat propunerea de a prelua FCM-ul, i-am spus  atunci <Rusule, ai făcut cea mai mare greșeală>. Ba chiar cred că am folosit cuvântul prostie. La felul în care era construit, nu putea proceda însă altfel”. „Rusul” a reușit însă să treacă peste acel moment critic. Și a revenit în antrenorat. Ca principal, la CSM Moinești, cu care a și reușit promovarea în Liga a III-a, în 2008. Ulterior a mai avut însă parte de un șoc. De data aceasta, mult mai dur. În vara lui 2010, administrația Stavarache s-a orientat- după ce o retrogradase pe FCM Bacău în C, prin retragerea din campionatul ligii secunde- spre o nouă echipă care să devină opozanta „galben-albaștrilor”: ASC Bacău.

Condusă de Liviu Goian și Remus Pozînărea, noua găselniță fotbalistică a municipalității urma să evolueze, la fel ca FCM, în Liga a III-a. Iar funcția de antrenor i-a fost propusă lui Sorin Condurache. Acesta a acceptat. Numai că în ziua reluării pregătirilor, șefii ASC-ului au intrat în vestiar, la „Letea”, anunțând: „Noul antrenor principal va fi Ciprian Panait. Iar ca secund, Sorin Condurache”. Spre deosebire de ceea ce fusese în 2003, Condurache nu a putut trece peste momentul „iulie 2010”: „A fost o umilință. Aveam senzația că se vor prăbuși pereții vestiarului peste mine”.

O ușă ce așteaptă să fie deschisă

Pereții vestiarului nu s-au prăbușit. Dar nici Sorin Condurache nu a mai fost același. Încrederea i s-a spulberat aproape total. A continuat să fie un „copetar”, așa cum glumea amar el însuși. „În alte circumstanțe, și nu vreau să dezvolt subiectul, am convingerea că Sorin Condurache ar fi putut reuși ca antrenor principal. Așa cum a făcut-o la Moinești, de exemplu. Sigur, el era un tip care se panica destul de ușor, dar stările de anxietate îi erau induse și de mediu”, precizează kinetoterapeutul Costi Sdrobiș, cel care l-a cunoscut îndeaproape și a colaborat cu Condurache la FCM Bacău și ASC Bacău:

„Am avut o relație apropiată cu Sorin atât profesional, cât și în plan personal. Astfel, l-am cunoscut și în postura sa de fiu, nu doar de de cap de familie. O aducea periodic la mine la cabinet, pe mama sa, de care era extrem de legat. Au trecut șapte ani de când Sorin s-a stins- când am aflat, nici nu am crezut, m-am gândit la o glumă sinistră- și cu toate acestea, pentru mine, el rămâne ca un om viu. Țin minte că în vara lui 2017, așadar cu două, poate trei luni înainte de a se stinge din viață, a trecut pe la cabinet pentru un minut, doar pentru a mă saluta și pentru a-mi spune că revine la iarnă, de Sărbători. De atunci, aștept mereu să se deschidă ușa și să-l văd intrând”.

 



spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri

spot_img