Fără nicio îndoială, prima mea experiență în presa adevărată a fost la Deșteptarea. La nici 22 de ani – de-a dreptul indecentă vârstă, cum știu că îi place să spună unui celebru coleg de ziar și mai apoi de meteorică televiziune – și cu o facultate abia începută, am avut șansa unei experiențe care mi-a modelat următoarea decadă a vieții. Dar, ca în orice poveste care merită spusă, drumul până în pragul redacției a fost mai sinuos și ocolit – nu pe la proverbialul Ploiești, ci mai degrabă pe la Lima și Cartagena. După cum spuneam mai sus, Deșteptarea a fost primul meu pas în presa ”adevărată”, dar nu a fost și prima tușă a condeiului, dacă mi-e permisă exprimarea poate puțin prea plastică.
Proaspăt absolvent al unui an de facultate de jurnalism și mai puțin idealist decât mi-ar plăcea să cred, am plecat în căutarea unui spațiu în care să-mi pun și pe hârtie frământările și tumulturile interioare – omniprezente la respectiva vârstă, adevăr incontestabil. Sună frumos, știu, recitesc fraza și parcă îmi place și mai mult de fiecare dată… Adevărul în schimb e considerabil mai prozaic – trebuia să-mi fac practica, iar asta însemna măcar vreo câteva articole publicate pe undeva. Iar șansa a făcut să am o colegă angajată a Bibliotecii Județene, instituție care la vremea respectivă edita o publicație care se numea, foarte potrivit dacă nu tocmai creativ, ”Cartea”. Chiar, oare mai există? Pe hârtie? Într-o lume din ce în ce mai digitală, mi-aș imagina Biblioteca și tot ce ține de ea ca un ultim bastion al vechii ordini. Și așa am debutat ”la ziar” – cu câteva cronici de carte scrise de mână în periodicul Bibliotecii. Noi apariții notabile – câțiva iluștri autori necunoscuți, dar și o carte de critică a lui Vasile Sporici (Vlad Sorianu). Încă mai păstrez ziarele acasă – prima […] nu se uită niciodată.
Dar pe lângă rezolvarea problemei mele ”practice”, experiența (oare am voie să o numesc așa după doar o vară?) de mai sus mi-a adus și un beneficiu cât se poate de neașteptat. Dacă tot aveam ceva treabă pe acolo în vara respectivă, mi-am zis că de ce să nu mă plimb un pic și printre rafturi, poate găsesc ceva interesant. Și nu mică mi-a fost mirarea când am descoperit că secțiunea de literatură străină era chiar cât se poate de bine dotată în ce privește noile apariții – cărți pe care le ochisem prin librării, dar în acel moment al vieții mele prețul era o barieră aproape insurmontabilă. Și așa, săptămână după săptămână, Marquez după Vargas Llosa, Sabato după Borges (pentru că eram în perioada mea sud-americană – nu-s convins că s-a terminat sincer), a trecut o vară pe care încă o țin minte după mai bine de 20 de ani.
Iar această combinație de ”băiat tânăr care e în stare să lege două fraze pe hârtie” și pasiunea pentru literatura de peste un ocean și un Ecuator a atras un pic de atenție. Șansa a făcut ca aceste două atribute să fie pe placul celui care avea să devină un bun prieten îmi place mie să cred și primul meu mentor într-ale presei ”adevărate” și cât se poate de sportive, Dan Sion. Și uite-așa, pe pile și relații, ajungeam într-o toamnă oarecare să dau o mică probă de scris în redacția Deșteptării.
Momentul magic
Îmi aduc aminte și acum de prima mea cronică de meci – volei feminin, Știința antrenată de regretatul Florin Grapă, una dintre figurile marcante ale Bacăului și, prin extensie, a anilor mei de presă. Scrisă stângaci, cam din topor, exprimare ”de lemn”, multe clișee (de asta nu cred că voi scăpa niciodată), dar reacția băieților din redacție a fost de milioane. Cornel Pinter: ”M-a cucerit de la prima frază” – mersi Cornel că n-ai dat cu mine de pământ. Dan Sion: ”Hai că merge, intră în ziarul de mâine. De scris e bine, cu voleiul mai avem de treabă”.
Așa cred că funcționează memoria – pe măsură ce trec anii, rămân doar frânturi… impresii… flashback-uri… momente suspendate parcă în timp (v-am zis că nu scap de clișee). Asta îmi rămâne și mie de la Deșteptarea. Laura Huiban în prima mea zi în hala redacției: ”Dar ce vorbăreț ești!”, după ce stătusem într-un scaun fără să scot un cuvânt sau să arunc măcar o privire în jur vreo 2-3 ore. Singurul calculator care putea fi numit așa și nu mașină de scris cu monitor la care stăteam la rând să vedem ce au mai scris Gazetta și L’equipe sau să ascultăm Slayer și Sodom împreună cu Dan Sion și Florentin Radu. Admirația lui Viorel Roman pentru o sesiune de ”cap limpede” în care am reușit să ochesc o literă greșită în numele poetului francez Montesquieu în ”Citatul zilei”. Dan Mindirigiu și dulapul său ferecat cu cheia. Afinata de la FCM Bacău pe care Gheorghe Chivorchian avea grijă să o scoată după fiecare conferință de presă (deh, divizia A, alte vremuri). Drumul interminabil până la Alba Iulia și înapoi într-o Dacie 1310 break pentru un meci al FCM-ului și cele 70 de minute de filmare din care lipsea, ați ghicit, unicul gol al partidei. Acel ”moment magic” și foarte rar al tribunelor unui stadion arhiplin când 20.000 de mâini se sincronizează parcă într-un ritual hipnotic și duc în exact aceeași fracțiune de secundă nelipsita sămânță de floarea soarelui la gură.
Scrie, nu gândi!
Dar mai presus de toate, acel screensaver setat la 5 minute care exista pe absolut toate calculatoarele din redacție și care avea darul de a te scoate aproape brutal din visare – un text simplu care se învârtea aproape hipnotic pe CRT-urile vremii: ”Scrie, nu gândi!”. Trei cuvinte care, din punctul meu de vedere reușesc să ilustreze mai bine decât o mie de imagini viața în presă. Dincolo de ironiile, nu lipsite de temei, care sunt foarte la îndemână – da, e cât se poate de adevărat că de aia e presa unde e, și așa mai departe – asta te învață în primul rând presa. Și nu sunt eu primul care o zice. Nici pe departe. Au zis-o și Vargas Llosa și Garcia Marquez, care au lucrat ambii în branșă. Presa te învață să scrii fără nici cea mai mică urmă de inspirație! Și e o lecție crucială pentru oricine vrea să scrie – sub orice formă. Dealtfel, și cei doi giganți ai literaturii mondiale, fără să contestăm vreo clipă atingerea aripii geniului, au fost atât de prolifici tocmai pentru că au învățat de timpuriu că nu poți să petreci o viață așteptând momentul perfect, fraza perfectă, construcția perfectă. Avem un ziar de scos, ce Dumnezeu!
Iar pentru mine lecția asta e singurul lucru care m-a ajutat să pun aceste fraze pe hârtie după atâta vreme. Când am primit ”comanda” pentru acest material (dacă nu o luam ca pe o comandă n-aș fi terminat în veci și pururi) prima mea îngrijorare a fost că n-aș mai fi în stare. Dar din momentul în care m-am așezat în fața tastaturii am știut că nu mai plec de acolo până nu e gata. Și da, mi-am schimbat și screensaver-ul! Pentru că încă mai scriu – pentru mașini ce-i drept, nu pentru oameni…
Adi Enășoaie
