Prin tot ce a lăsat ca avere culturală naţională, Constantin Călin (22 iun. 1940, Udeşti, jud. Suceava – 2 sept. 2024, Bucureşti) se înscrie între truditorii confruntaţi cu drepturile cuvântului purtător de miez şi de înveliş. Ca puţini alţii, a respectat legătura formă-conţinut, despre primul dintre termenii acestei ecuaţii încercând să notăm în continuare.
Onomastică bacoviană
Numele lui Constantin Călin este indisolubil legat de viaţa şi opera lui George Bacovia (plecarea dincolo a criticului şi istoricului literar s-a întâmplat în luna ivirii pe lume a poetului). Dosarul premiat de Academia Română este nu numai o contribuţie esenţială la cunoaşterea în detaliu a creaţiei scriitorului, ci şi o demonstraţie de organizare a discursului, de întreţesere corectă a cuvintelor, de implicare vădită în destinaţia mesajului. Comentând pseudonimele extrase din scrisul artistic ori cel oficial-administrativ al poetului, Constantin Călin nu realizează o incursiune statistică (V. George, V.G.-Bacovia, G. Andoni etc.), ci dezleagă iţele alegerii vreunei variante, în funcţie de context.
Clasic al scrisului
L-am cunoscut pe Constantin Călin ca redactor la „Ateneu”, înainte de 1990, şi în calitate de coordonator (în fapt, realizator) al „Sinteze”-lor, supliment al cotidianului „Deşteptarea”. I-am văzut pe birou paginile devenite şpalturi cu corecturile succesive, încât la un moment dat, pe colţul din dreapta sus scria cu roşu: C III. Corectura a IV-a, definitivă, se considera cea realizată în tipografie. Minuţios, cu infinită răbdare, caligrafiind fiecare literă din cuprinsul însemnărilor de pe marginea colii de tipar (nu-şi permitea să-l „facă” pe n ca pe u ori pe a ca pe o), era cu adevărat un cap limpede al publicaţiei. „De obicei – observa în 2007 –, greşelile de tipar îl trimit pe cititor în cu totul altă parte decât a intenţionat autorul: lauda e transformată în insultă, eleganţa în vulgaritate şi aşa mai departe.”
Portretist cu har
Aproape toate textele care au în atenţie o persoană sunt prilejuri de a etala virtuţile unui desenator în cuvinte. Ion Rotaru, de pildă, este caracterizat cât se poate de credibil (cei ce l-au cunoscut pe profesorul bucureştean originar din satul băcăuan Valea lui Ion pot depune mărturie despre veridicitatea observaţiilor). O primă calitate este fermitatea vorbitorului: „Ridicat în picioare, impresionează mai întâi auditoriul prin ţinuta sa dreaptă, fermă, virilă”. Concluziile vin de la sine: „Oratoria sa e populară, accesibilă. Nu jigneşte inteligenţa celor ce ştiu, nu-i complexează pe cei ce nu ştiu”.
Ultimele
Cel din urmă text publicistic, al şaptelea episod al unui zigzag „Între breviar şi jurnal”, a apărut în Revista „Ateneu” (iul.-aug. 2024), iar ultima tipăritură este jurnalul de front al lui Mihai Băleanu, „Mâine vom vedea ce va mai fi”, cu notaţii filologice în subsol.
„Eternitatea în nouă cuvinte: Cât va fi soarele și cât va fi luna (Ps. 71, 5)”, notează Constantin Călin, cu drept deplin la neuitare.
