Situația critică a românilor afectați de inundațiile devastatoare de săptămâna trecută este subliniată de imaginea taberelor improvizate, cu corturi în culori stridente, montate pe suprafețe de beton ude. Acești sinistrați, a căror viață a fost dată peste cap de furia naturii, locuiesc acum în aceste condiții temporare, lipsite de confortul minim necesar.
Cu toate acestea, nemulțumirea multora se îndreaptă nu doar către natura dezlănțuită, ci și către statul român, care pare să ofere mai multă atenție refugiaților ucraineni decât propriilor cetățeni. În primele luni după izbucnirea conflictului din Ucraina, refugiații au fost cazați în hoteluri de 4-5 stele pe teritoriul României, având acces la toate facilitățile necesare pentru a le asigura o tranziție cât mai ușoară.
Astăzi, după aproape trei ani, sprijinul continuă. Statul român le plătește chiria, le decontează cheltuielile zilnice, acordă alocații lunare pentru copii și le oferă acces prioritar și gratuit la servicii medicale și educație. Aceasta a stârnit frustrare în rândul multor români, care consideră că autoritățile au neglijat propriul popor în momente de criză, favorizând refugiații.
„Românii sunt buni doar să cotizeze”, susțin criticii, evidențiind cum banii din bugetul public sunt distribuiți către sprijinirea unor cauze internaționale, în timp ce sinistrații români sunt lăsați să se descurce cu minime resurse.
Întrebarea „Unde sunt ONG-urile și grupurile de solidaritate?” rezonează tot mai puternic în comunitate. La începutul crizei ucrainene, mii de oameni s-au mobilizat pentru a-i ajuta pe cei fugiți din calea războiului, oferindu-le alimente, haine și alte ajutoare esențiale. Acum, când românii sunt cei care au nevoie de sprijin, solidaritatea pare să fi dispărut, lăsând în urmă un gust amar și sentimentul de abandon.
Cei afectați de inundații nu cer mai mult decât ceea ce au oferit statul și ONG-urile refugiaților: sprijin concret, condiții decente și atenție din partea autorităților. Solidaritatea, un termen care și-a pierdut treptat semnificația reală, este acum percepută mai degrabă ca o formă de responsabilizare impusă în momente care solicită sacrificii nejustificate.
Situația rămâne gravă pentru acești sinistrați, iar întrebarea care persistă este: cine le va veni în ajutor și cât de repede?
