Într-o seară din august 1944, când războiul se apropia de finalul său în România, locuitorii din satul Răcăciuni au trăit momente de teroare și incertitudine, pe care generațiile de astăzi cu greu și le pot imagina. Bombardamentele care au zguduit Bacăul și împrejurimile au lăsat urme adânci în memoria colectivă, iar poveștile acelor vremuri au devenit mărturii vii ale unei perioade tulburi din istoria noastră.
Un astfel de episod este relatat de V.B., o femeie din comuna Nicolae Bălcescu, județul Bacău. Cu o voce încărcată de emoție, ea povestește cum, într-o seară de august, bunicul său s-a întors acasă fără boii vecinului. Pe dealurile Răcăciuniului s-a tras cu tunul în direcția Bacăului, iar bubuitura a fost atât de puternică încât fratele ei, care atunci avea doar doi ani, a căzut și a fost bolnav toată toamna.
A doua zi dimineață, mama sa, cu o hotărâre de fier, și-a încărcat lada de zestre într-o căruță și a pornit spre neamurile din Albeni, Valea Seacă, sub pădure. Drumul nu a fost lipsit de pericole – vacile s-au speriat de sunetul tunurilor, s-au ridicat în două picioare și aproape că au rupt jugul.
La destinație, rudele aveau o ascunzătoare săpată în pământ, unde au primit lada de zestre în care se aflau câteva cămăși și niște valuri de pânză. De pe deal, au privit șirurile nesfârșite de mașini și militari care se retrăgeau pe șoseaua de la Bacău spre Adjud.
În ciuda sfaturilor rudelor de a rămâne la adăpost, mama sa a decis să se întoarcă acasă. Când a ajuns, bunica îl trimitea pe bunicul în sat, unde se răsturnase un camion nemțesc încărcat cu pături, perne, oale și polonice.
Sătenii, conduși de femeile din sat, au înfruntat soldatul care păzea bunurile și au început să-și aleagă ce le plăcea mai mult.
În cele din urmă, bunicul a găsit doar o mașină de tocat, dar fără manivelă, cuțit sau sită. Multă vreme, nimeni din sat nu a știut ce să facă cu această sculă, așa că a ajuns la copii, care se jucau cu ea, prefăcându-se că este o moară.
Povestea mai amintește cum, spre seară, liniștea care s-a așternut a fost și mai înfricoșătoare decât zumzetul mașinilor și al soldaților. Sătenii, cuprinși de teamă, s-au adunat într-un beci adânc de la capătul satului, femei, copii și bătrâni deopotrivă, așteptând ce era mai rău. În această tăcere chinuitoare, un strigăt a rupt liniștea: „Zabrale România!” Erau primii soldați ruși care intrau în sat.
Un alt obiect legat de acea perioadă zbuciumată este o lingură de ofițer sovietic, realizată dintr-un aliaj de aluminiu, de dimensiuni 18×6 cm.
În august 1944, această lingură a fost uitată de un grup de ofițeri care mâncau gâscă friptă în gospodăria lui V.O. din Fruntești, Filipeni, județul Bacău.
Alarmarea bruscă i-a forțat pe ofițeri să plece în grabă, lăsând lingura în urmă. Copiii lui V.O. au folosit-o mult timp după război, iar în 2020, aceasta a fost donată Muzeului de Etnografie din Bacău, unde astăzi reprezintă o mărturie tăcută a unor vremuri trecute, dar nu uitate.
Astfel de povești ne amintesc că, deși războiul a trecut, amintirile și lecțiile sale rămân gravate în memoria colectivă, oferind generațiilor viitoare o înțelegere mai profundă a ceea ce înseamnă să trăiești într-o perioadă de criză.
