Întotdeauna mi s-a părut o mare indecență, o cruzime chiar, expunerea degradării fizice umane aduse de boală, de suferință, de bătrânețea înaintată. Refuz, de aceea, să mă uit la imaginile cu oamenii îndrăgiți cândva, la actorii pe care i-am admirat, surprinși în anii lor din urmă, măcinați de boli, neputincioși, aproape descompuși, cu un chip tragic. Așa că mă umpleam de furie când vedeam câte o poză cu Alain Delon, la cei 88 de ani ai lui, greu încercați, și treceam repede mai departe. Nu voiam să-l știu decât „nepermis de frumos”, așa cum se zicea despre el. Despre cel supranumit „ultimul samurai al cinematografiei franceze”.
Declarând că datorează totul în viață femeilor, celebrul actor le-a făcut fericite și pe o mulțime de doamne și domnișoare cinefile, prezente la Festivalul International de Film Transilvania de la Cluj, în 2017. Românii l-au admirat și l-au iubit, dovadă numărul mare de copii care primeau numele de Alin, prin anii ’60 -’70, și mult doritele cojoace Alain Delon, în mare vogă în acei ani, după ce actorul a jucat în filmul „A fost cândva hoț”, în care purta o astfel de haină. În rândul francezilor nu prea se bucura de popularitate, deși talentul și marea clasă actoricească (își trăia rolurile, nu le juca, după cum avea să mărturisească, refuzând termenul de „comedian”) îi erau recunoscute. Omul era considerat antipatic. Prea le spunea lucrurilor pe nume, fiind dur, cinic, arogant, excesiv. Era megaloman (vorbea despre el la persoana a III-a), provocator, cu multe opinii radicale, inclusiv cele politice (a fost prieten și partizan al lui Le Pen) și era homofob. Dincolo de toate acestea a fost un mit al cinematografiei mondiale, un produs național al Franței, alături de Brigitte Bardot, doi monștri sacri. Foarte diferiți, însă din punctul de vedere al carierei, Delon având în palmares mari creații, pentru că nu a fost doar unul dintre cei mai frumoși actori din toate timpurile, un sex symbol greu de egalat. A avut marele noroc (Dumnezeu i-a pus mâna în cap) încă de la început, când Visconti, Pygmalionul său, l-a făcut celebru cu „Rocco și frații săi” și apoi cu „Ghepardul”, dar lista marilor regizori cu care a lucrat este mult mai lungă, îi amintesc pe Melville, pe Antonioni, iar dintre rolurile importante trec rapid în revistă pe cele din „În plin soare” (în regia lui René Clćment), „Eclipsa”, „Borsalino” (cu Belmondo, un duo de neuitat), „Clanul sicilienilor”, „Doi oameni în oraș” (acestea cu inegalabilul Jean Gabin), „Samuraiul”, „Aventurierii”, „Cercul roșu”, apoi popularele „Laleaua neagră”, „Zorro”, și cele din ciclul policier, „Afacerea Pigot”, „Polițistul” etc. Dar nu uit, bineînțeles, de „Domnul Klein”, încununat cu un premiu César. O lungă perioadă din filmul francez a fost dominată de actorul cu o frumusețe ieșită din comun. Un cunoscut confrate, din altă generație, Vincent Lindon, spunea despre el: „Delon tânăr avea o frumusețe infernală, magnetică, hipnotică, copleșitoare”.
Când a venit la Cluj, unde a fost premiat, adulat de toată lumea, l-am privit cu ochii semiînchiși. Sigur că nu mai regăseam aproape nimic din insolenta, fatala frumusețe a lui Alain Delon. Dar nu aveam cum să nu fi remarcat aerul lui special, alura, zâmbetul ironic din colțul gurii, distincția glacială. Sigur că fața, gâtul erau ridate, dar ținuta era tot de macho, cu cămășile descheiate dezinvolt, la câțiva nasturi, într-un fel nonconformist, tineresc. Îi revăd în minte și pozele în care purta o helancă neagră sau un trench cu gulerul ridicat, și pe cele cu borsalină. Iar în toate are inimitabilul său zâmbet un pic „voyou”. Nu uit reclama de la „ Eau sauvage” a lui Dior, el fiind imaginea perfectă pentru acest parfum bărbătesc (care-mi place și mie, si chiar folosesc câte un strop, vara, în melanjurile mele olfactive). A fost un om solitar, dificil, coleric, cu o viață particulară dezastruoasă, cu multe iubite, cu scandaluri, despărțiri. Conflicte a avut și cu proprii copii, pentru că era dur, inflexibil, intratabil. Cu băieții, mai precis, nu si cu marea lui slăbiciune, Anouchka, fiica sa, care i-a fost și parteneră de scenă.
Am urmărit câteva necrologuri din presa internațională, cu elogii, în general, evocând „fața lui perfectă”, „frumusețea diabolică”, „seducția felină, magnetică a privirii lui”, „sexualitatea lui rasată”. Un tip dur cu un chip de înger., era una dintre formule. Au fost și câteva notițe mai puțin amabile, chiar acide, amintind, printre altele, că era „incult”. Da, era neșcolit, dar a avut abilitatea să asculte de cunoscători, așa că și-a dezvoltat și cizelat gusturile, ajungând un redutabil colecționar de artă.
Cea care l-a înțeles cel mai bine și l-a apărat mereu a fost marea lui iubire de odinioară, Mireille Darc (au fost împreună cincisprezece ani si au rămas buni prieteni, cu inoxidabile legături de tandră complicitate), ea spunând că, „Alain trăiește o mare suferință, pentru că nu cunoaște gustul fericirii”. Avea, într-adevăr, niște ochi triști și personajele sale mureau, de cele mai multe ori, în final.
Ne-a făcut, în schimb, fericiți pe noi, care i-am văzut filmele și le vom revedea când ne va fi dor de actorul seducător, rebel, dar cu un misterios aer de „grand seigneur”.
Descoperă mai multe la Desteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
