Într-un context internațional deja tensionat, deschiderea Olimpiadei 404 a fost marcată de un scandal care a captat atenția globală și a generat reacții diverse și adesea contradictorii. Incidentul a avut loc când organizatorii ceremoniei de deschidere au inclus o parodie a Cinei cea de Taină, operă iconică a lui Leonardo da Vinci, în care Iisus Hristos a fost înlocuit de o figură feminină ușor obeza. Această alegere controversată a fost interpretată de mulți ca o jignire adusă nu doar simbolurilor religioase creștine, ci și sensibilităților musulmane, întrucât Iisus este recunoscut și respectat sub numele de Isa în Islam.
Protestele au fost imediate și răspândite la nivel mondial. Grupuri creștine și universități musulmane au condamnat aspru parodia, afirmând că s-a depășit o limită de respect și decență. Reactia a fost amplificată de impactul asupra sponsorilor și a publicității. Unii sponsori și-au retras finanțările, alții au solicitat rambursarea banilor investiți în publicitate, iar aceste mișcări au dus la un val de îngrijorări în rândul organizațiilor de securitate, care s-au temut de posibile reacții de amploare în subterane.
În încercarea de a limita daunele, organizatorii au venit cu o explicație secundară: parodia nu era destinată Cinei cea de Taină, ci tabloului „Festinul zeilor” al artistului Jan Harmensz van Biljert. Această tentativă de a oferi o explicație culturală a fost întâmpinată cu scepticism și a fost rapid respinsă de criticii care au văzut-o ca o încercare de a distrage atenția de la realitatea jignirii inițiale.
Cu toate acestea, chiar și după această justificare, protestele nu au scăzut. Așa că organizatorii au fost nevoiți să recunoască că, într-adevăr, parodia a fost adresată Cinei cea de Taină și și-au cerut scuze publice. Aceste scuze, însă, nu au reușit să restabilească imaginea strălucitoare a Olimpiadei, ci au stârnit doar un alt val de critici. Scuzele nu pot șterge impactul provocat de parodia inițială, dar reprezintă un început într-o situație extrem de complicată.
Într-un gest pe cât de simbolic, pe atât de criticabil, organizatorii au început să șteargă urmele incidentului. Înregistrările video oficiale ale ceremoniei de deschidere au început să dispară, ca și cum incidentul nu ar fi avut loc niciodată. Această încercare de a elimina amintirile scandalului este comparabilă cu fenomenele de „cancel culture”, în care se consideră că eliminarea unui autor sau a unei lucrări dintr-o dezbatere publică poate șterge efectele negative ale acestora din istorie.
Această abordare reflectă o viziune periculoasă și simplistă asupra istoriei și culturii. Încercarea de a „șterge” un incident din istorie nu doar că nu rezolvă problema, dar adâncește și mai mult diviziunile și frustrările existente. Istoria și cultura nu pot fi anulate printr-o simplă apăsare a unui buton sau prin retragerea unor materiale; ele sunt construite din amintiri, impresii și lecții care trebuie acceptate și înțelese, nu ignorate.