Vocea Academiei Române, ieri…
Candidaţii (profesori) prezentaţi la concursul naţional de ocupare a posturilor didactice/catedrelor vacante/rezervate din şcoli şi licee au avut de răspuns, pentru disciplina limba română, la o cerinţă aparent simplă (A): Prezintă aspectele definitorii ale complementului indirect. Vreme de o jumătate de veac şi mai bine, a funcţionat această definiţie: „Complementul indirect este partea de propoziţie care determină un verb, o locuţiune verbală, un adverb, un adjectiv[,] o locuţiune adjectivală sau o interjecţie, indicând, în general, obiectul căruia i se atribuie o acţiune, o însuşire sau o caracteristică” ([I. Rizescu], în „Gramatica limbii române”, vol. al II-lea, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, tiraj nou, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1966, p. 159; virgula dintre croşete ne aparţine). Urmează un şir de exemple pentru fiecare dintre regenţii enunţaţi.
… şi azi
O notă din finalul subiectelor de limba română precizează: „În elaborarea răspunsurilor, te vei raporta la Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, 2005”. (Era mai potrivită recomandarea pentru „tirajul nou, revizuit” al aceleiaşi cărţi, din 2008.) Aşadar: „Complementul (obiectul) indirect prototipic este un component actanţial al grupului verbal, fiind cerut (sau admis) de verbul-centru şi reprezentând destinatarul/beneficiarul procesului codificat prin verb. La nivelul propoziţiei, se poate exprima numai prin clitic pronominal în dativ (Ion îţi/ne trimite nişte cărţi.), numai prin nominal (substantiv, pronume nonclitic, numeral cu valoare pronominală) în dativ fără prepoziţie (Ion trimite nişte cărţi prietenilor săi/unora/amândurora.) sau prin nominal coocurent cu un clitic pronominal coreferenţial, ambele în dativ (Ion le trimite nişte cărţi prietenilor săi/unora/amândurora.)”. ([Marina Rădulescu Sala], în „Gramatica limbii române”, vol. al II-lea, „Enunţul”, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008, p. 418; am eliminat blancurile care încadrează cele şase bare oblice, conform DOOM 1982, 2005, 2021.)
Adăugire binevenită: „Complementul exprimat prin grup prepoziţional (de ex.[,] Mă gândesc la tine.), considerat în mod tradiţional un tip de complement indirect, este o altă poziţie sintactică (vezi Complementul prepoziţional, 1.1)” (ibidem; virgula dintre croşete ne aparţine). Alte poziţii sintactice se revendică tot din vechiul complement indirect: de agent, instrumental, sociativ, de relaţie, opoziţional, cumulativ, de excepţie.
Fixarea cunoştinţelor
Propunem ca retenţia (penultimul eveniment al unei lecţii, adică al nouălea, înainte de transfer) dintr-un proiect didactic cu această temă să se sprijine pe un joc lingvistic: de vreme ce singurul caz în care se află complementul indirect este dativul, iar întrebarea este cui?, nu avem decât să evidenţiem extremităţile pronumelui interogativ fie prin încasetarea celor două litere, fie prin scrierea cu bold: cui? Se deduce extrem de repede că iniţiala c anunţă cuvântul „complement”, iar finala i, cuvântul „indirect”.
