Am zăbovit vreo 10 zile să mă gândesc ce merită menționat într-un articol aniversar în cotidianul Deșteptarea, ajuns la 35 de ani de existență.
În acest răstimp, mi-am dat seama că pentru mine, din cei 10 ani de presă scrisă dar și radio și televiziune, rămân oamenii, lecțiile de viață și „microbul”. Cei care încă activează în presă știu la ce mă refer: deprinderea de a face revista presei dimineața, de a afla mereu ce s-a schimbat în lume, de a face teren, de a bate la ușile directorilor de instituții sau a primarilor, dorința de a ști/cunoaște/afla totul (chiar dacă pe moment nu tot ce auzi pare relevant – se poate dovedi folositor ulterior). Acesta este „microbul” pe care îl au doar cei care au lucrat sau lucrează în acest domeniu aflat în permanentă schimbare.
Revin la oamenii care îți marchează cariera. În primul rând colegii de redacție. Un redactor șef care te trimite la bibiliotecă să răsfoiești arhiva ziarului la care lucrezi pentru mai mult context, colegii alături de care scrii la două mâini un material de anchetă, un redactor care îți dă „impulsul” să urmărești tu ediția de ziar de la cap la coadă sub pretextul că nu poate „ajunge astăzi”. Sigur, sunt oameni care îți marchează devenirea profesională. Iar cei despre care scriu mai sus se recunosc cu siguranță. Le datorez în parte ceea ce sunt astăzi.
Evident, mai sunt și experiențele. În perioada mea de presă scrisă se făcea teren în mediul rural. Să ne cunoaștem primarii și să ne cunoaștem județul au fost cel puțin două campanii ale Deșteptării la care am scris și eu. Poate că n-aș fi înțeles sau aflat atât de multe despre administrație dacă nu aș fi scos capul din redacția din oraș. Pulsul unei comunități de la țară e altul, poveștile sunt altele., energia oamenilor și a locurilor este complet diferită la 45 de kilometri de centrul municipiului Bacău. Probabil cea mai memorabilă experiență din teren rămâne un accident pe E85, pe drumul către o astfel de documentare. Am visat nopți la rând chipul femeii întinse pe șosea, victima unui accident rutier. Și tocmai pentru că am fost așa impresionată, a fost printre primele lucruri pe care memoria mi le-a readus la suprafață acum.
Și apoi îmi vin în cascadă și amintirile reușitelor: prima semnătură într-un ziar pe care îl citește orașul tău, prima ta deschidere din ziar, prima ta ediție de ziar urmărită până la tipar. Oamenii care îți salvează numărul în telefon și îți răspund chiar și atunci când politica ziarului poate nu le e cea mai favorabilă. Și oamenii care reacționează imediat ce ai spus că lucrezi la ziar, fie de teamă, fie din respect, fie cu speranța că se va face dreptate și pentru ei din moment ce va apărea un articol în presă.
Cred că asta încă mai funcționează și îmi dă speranță.
Într-o societate în care valorile sunt atât de schimbătoare, presa care încă mai scrie (sub orice formă) face diferența. Pentru că oricât te-ai strădui ca simplu cetățean să obții ceva (și eu sunt un om determinat, care a scris ceva petiții și solicitări până acum), nu cântărește la fel de mult ca atunci când o „spune” un organ de presă.
Ce s-a schimbat de când am renunțat la presa scrisă?
Ziarul nu mai apare zilnic. Pentru cei care au fost în fabrica unde ieșea ziarul de la tipar, asta înseamnă ceva. Da, ai acces mai repede la informații sau la arhivă pe marele internet, dar ziarul era ceva palpabil – îl țineai în mână și asta însemna ceva.
Am trecut de la scris la video și mulți au devenit ziariști peste noapte. Da, circulă mai repede acum noutățile, știrile, dar asta nu e presă. Acum 15 ani, când am intrat în presă, nu prindeam printul dacă nu aveam opinii de la toate părțile implicate – un articol de presă are totuși niște rigori, una dintre ele fiind că persoana/instituția despre care se scrie este obligatoriu sunată să dea un punct de vedere. Dar asta înseamnă și deontologie profesională- ori și asta pare să fie pe cale de dispariție. Și mai e ceva – nu mai există instituții cu adevărați comunicatori sau cu directori care să fie asumați. Un punct de vedere pentru un articol sau o apariție la tv sau radio trebuie „aprobate” de mai sus. Or, asta spune multe și nu este oricum un semn al unei societăți sănătoase.
Ce nu s-a schimbat de când nu mai scriu la ziar? Încă fac revista presei în fiecare dimineață. Nu greșesc acordul subiectului cu predicatul și nici nu pun virgulă între ele. Îmi verific și acum comunicatele de presă literă cu literă, să mă asigur că nu gafez.
Pentru că încă mai am „microbul”, nu am renunțat, de fapt, niciodată la presă. Am avut colaborări cu puținele proiecte independente de radio și televiziune care au mai rămas în orașul nostru. O parte din mine încă visează să apară o publicație în care să putem scrie liber, respectând rigorile de altădată. Nu știu dacă voi apuca un astfel de moment. Dar poate o vor face copiii mei – cei cărora le-am transmis (din fericire sau nu?!) puțin din pasiunea mea.