În toamna anului 1989, România era captivă într-un sistem rigid iar schimbările majore păreau un vis îndepărtat. Puțini erau cei care anticipau căderea bruscă a regimului comunist și transformările radicale care urmau să redefinească întreaga Europă de Est.
Chiar și cei care ascultau Vocea Americii sau Europa Liberă se așteptau cel mult la o pensionare forțată a lui Nicolae Ceaușescu. Însă decembrie 1989 a adus un tăvălug de schimbări neașteptate, surprinzând atât populația, cât și conducerea. Ceea ce a urmat în următorii doi ani a fost o metamorfoză profundă, reconfigurând harta politică și economică a regiunii.
Astăzi, ne aflăm din nou în pragul unor schimbări epocale, dar de această dată, tăvălugul schimbărilor pare să lovească Occidentul. Nu este vorba de o amenințare militară, ci de una socială și economică. Orientul se revoltă împotriva ordinii stabilite de Occident și își manifestă din ce în ce mai puternic dorința de independență și de reconfigurare a centrelor de putere mondială.
În ultimele decenii, China și alte națiuni emergente și-au consolidat pozițiile economice și politice pe scena globală, contestând tot mai mult hegemonia occidentală. China, în special, a devenit un jucător economic de prim rang, cu o creștere economică susținută și o expansiune semnificativă în diverse domenii strategice. Proiecte precum „Belt and Road Initiative” (BRI) au extins influența Chinei în Asia, Africa și Europa, creând noi rute comerciale și stimulând investițiile în infrastructură. Acest proiect monumental nu doar că facilitează comerțul global, dar și întărește legăturile economice și politice ale Chinei cu numeroase țări.
În paralel, India, Brazilia și alte economii emergente au început să joace un rol mai activ în organizațiile internaționale precum BRICS (Brazil, Rusia, India, China și Africa de Sud) și G20. Aceste națiuni colaborează pentru a promova interese comune și pentru a contracara influența dominatoare a țărilor occidentale. India, cu o populație vastă și o piață în continuă creștere, devine tot mai influentă în sectorul tehnologic și industrial, în timp ce Brazilia și alte state sud-americane își extind influența prin resursele naturale și producția agricolă.
Pe lângă aspectele economice, aceste națiuni emergente își afirmă și influența politică. China, de exemplu, și-a extins prezența în organizațiile internaționale, precum ONU, și a promovat alternative la instituțiile dominate de Occident, precum Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură (AIIB). Rusia, de asemenea, joacă un rol important în geopolitică, contestând direct influența occidentală în regiuni precum Europa de Est și Orientul Mijlociu.
Această ascensiune a națiunilor emergente nu este lipsită de provocări. Statele Unite și Uniunea Europeană încearcă să își mențină influența prin alianțe strategice, politici comerciale și tehnologice.
Cu toate acestea, acest transfer de putere este inevitabil, iar acțiunile Occidentului par inutile în fața acestei realități. Dacă Occidentul acceptă acest transfer, riscă să fie marginalizat. Dacă încearcă să se opună și să provoace un conflict, nu va face decât să accelereze procesul de schimbare.
Unde ne situăm noi, românii, în acest context tumultuos? Din păcate, pare că suntem spectatori pasivi, complacându-ne în comploturi minuscule și încercând să executăm ordinele venite din Occident. În loc să ne afirmăm ca o națiune cu o identitate proprie și să ne adaptăm activ la noile realități globale, continuăm să ne subordonăm intereselor externe, fără să înțelegem sau să anticipăm schimbările care ne înconjoară.
În timpul regimului lui Ceaușescu, România a manifestat o poziție surprinzător de independentă față de Uniunea Sovietică, spre deosebire de alte țări din Blocul Estic care erau strict aliniate politicilor dictate de Moscova. Deși formal România era o țară comunistă și se presupunea că trebuia să urmeze linia trasată de Kremlin, în realitate, politica externă și internă a României a reflectat adesea o autonomie semnificativă.
Ceaușescu a adoptat o serie de măsuri și decizii care au subliniat această independență, inclusiv refuzul de a participa la invazia Cehoslovaciei din 1968 și stabilirea de relații diplomatice cu Israelul și Germania de Vest, pe când majoritatea țărilor comuniste mențineau poziții antagonice față de acestea.
Aceste acțiuni au fost nu doar simbolice, dar și strategice, poziționând România ca o entitate care, deși era parte a Blocului Comunist, refuza să fie un vasal supus al URSS. Această abordare a făcut ca România să fie văzută ca un membru relativ rebel al blocului sovietic, atrăgând o atenție internațională pozitivă și asigurându-i anumite avantaje geopolitice.
În contrast puternic, atitudinea contemporană a României este dezamăgitoare pentru mulți, care văd o lipsă de autonomie și o conformare excesivă la directivele venite din Occident. După aderarea la NATO și Uniunea Europeană, România a beneficiat de numeroase avantaje economice și de securitate, însă exista suficiente voci care susțin că țara s-a transformat într-un executant fidel al politicilor stabilite de Bruxelles și Washington, pierzându-și astfel vocea independentă pe scena internațională.
Această schimbare de atitudine este percepută de mulți ca o regresie față de perioada Ceaușescu, când, în ciuda regimului opresiv și dictatorial, România reușea să-și afirme o anumită suveranitate în relațiile internaționale. În prezent, tendința de a urma necritic directivele externe este văzută ca o renunțare la tradiția de autonomie și un semn al unei politici externe mai slabe și mai puțin influente.
Unii ar putea întreba: și ce dacă? La ce folosește României să aibă o politică externă independentă și o anumită suveranitate? Răspunsul la această întrebare este esențial pentru înțelegerea locului și rolului României pe scena globală. O politică externă independentă permite unei țări să își protejeze și să își promoveze propriile interese naționale, să răspundă mai eficient provocărilor regionale și globale și să joace un rol activ în conturarea politicilor internaționale. Suveranitatea nu înseamnă izolare, ci capacitatea de a lua decizii în conformitate cu nevoile și aspirațiile națiunii, fără a fi constrânsă de influențe externe dominante.
Pentru România, o politică externă și suveranitatea bine definite ar putea însemna o mai bună gestionare a relațiilor cu vecinii, o poziționare strategică mai clară în cadrul Uniunii Europene și NATO, precum și o voce mai puternică în forurile internaționale. În loc să fie doar un executant al deciziilor altora, România ar putea contribui activ la formularea acestor decizii, aducându-și contribuția în mod specific și apărându-și interesele proprii. De exemplu, în chestiuni precum securitatea energetică, protecția mediului sau migrația, o Românie cu o politică externă independentă ar putea negocia condiții mai avantajoase și soluții mai adaptate contextului local.
Suveranitatea este, de asemenea, importantă pentru stabilitatea internă și coeziunea socială. O națiune care simte că își controlează destinul este mai unită și mai rezistentă în fața crizelor. Deciziile luate la nivel național, în beneficiul cetățenilor, pot duce la o creștere a încrederii publicului în instituțiile democratice și la consolidarea democrației însăși. De asemenea, independența politică și economică poate stimula inovația și dezvoltarea, prin crearea unui mediu în care politicile sunt adaptate specificităților naționale și nu impuse de agenți externi cu alte priorități.
