Pur și Simplu, așa am început viața mea în lumea presei. Mai exact, la săptămânalul Pur și Simplu. Era curând după Revoluție, când spiritele libere voiau să spună deschis ce gândeau și cum vedeau lumea și societatea românească. Se nășteau și primii oameni de afaceri care, pe lângă amprenta economică, voiau să lase și una politică și nu numai. La fel ca mulți ieșiți din strânsoarea comunistă, căutam să-mi exprim și eu opiniile. Am lăsat în spate ingineria în construcții și am ales Pur și Simplu. Era un săptămânal, de care, probabil, puțini își mai aduc aminte. Erau și...

  Stau în fața calculatorului și îmi storc mintea, pentru a încropi o poveste. Niciodată nu mi-a fost greu să scriu! Dar acum mă simt neputincioasă. De unde să încep, cum să explic mai bine ce a însemnat pentru mine Deșteptarea, cum să scot la iveală miile de gânduri, de amintiri, care dau năvală în minte și inimă!?   Au fost zece ani minunați, zece ani în care am simțit adrenalina și provocarea, mai mult ca niciodată. Am făcut tot ceea ce putea face un jurnalist, fără limite și fără cenzură. Era suficient să ai inițiativă, idei, imaginație și...

Sunt jurnalist, am cea mai frumoasă meserie din lume, scriam tot aici, în Deșteptarea, și tot la o aniversare editorială. Poate eram nedrept. Există o meserie la fel de frumoasă, la care eu și alți colegi am trecut după ce am ieșit din presă: cea de PR. Adică Public Relations, relații publice, și nu relații cu publicul, cum mai cred unii. Un PR este cel care se ocupă de imagine și comunicare pentru afaceri sau pentru oameni politici. Trebuie spus clar însă că, pentru a fi un PR bun, trebuie să fi fost întâi ziarist bun. Ca să ai...

Am traversat într-o zi strada, vizavi. Se numea Eliberării pe atunci. Privesem îndelung forfota de peste drum – unul cu piatră cubică – și, într-un final, mi-am făcut curaj. Era un gang care ducea spre ceva tipografie. Doi băieți, înalți, ciolănoși, îmbrăcați în niște salopete  — îi văd și acum —  aleargau cu niște foi. În josul uneia pe care am recuperat-o, ceva m-a electrizat: poșta redacției. Adică să scriu, să trimit povești, poezii, etc. Găseam mai tot timpul pe acolo un ziar, o revistă, foi de hârtie tăiate…”Puștiule, du-te și ia un pachet cu țigări”, și gologanii, mărunțișul...

Fără nicio îndoială, prima mea experiență în presa adevărată a fost la Deșteptarea. La nici 22 de ani - de-a dreptul indecentă vârstă, cum știu că îi place să spună unui celebru coleg de ziar și mai apoi de meteorică televiziune - și cu o facultate abia începută, am avut șansa unei experiențe care mi-a modelat următoarea decadă a vieții. Dar, ca în orice poveste care merită spusă, drumul până în pragul redacției a fost mai sinuos și ocolit - nu pe la proverbialul Ploiești, ci mai degrabă pe la Lima și Cartagena. După cum spuneam mai sus, Deșteptarea...

Totul a început în anul 2004 cu un anunț de recrutare/angajare descoperit în ziar. Evident, în ziarul “Deșteptarea”. Nu îmi mai amintesc exact cum suna, dar știu că era vorba despre angajarea unor reporteri, redactori și realizatori de emisiuni pentru Trustul Media Deșteptarea. Și cum lumea din spatele camerelor de luat vederi sau a ziarelor m-a fascinat întotdeauna, m-am gândit: “De ce nu mi-aș încerca și eu norocul?”. Prin urmare, am depus CV-ul și... marea așteptare a început. Voi fi sau nu voi fi chemată la interviu? După câteva zile am primit și telefonul prin care am fost chemată...

Știe toată lumea că la noi, la Deșteptarea, e an aniversar. Iar atunci când e aniversare, e rost și de stat la agape, la depănat amintiri. Toți colegii mei au făcut asta, și o vor face cât timp vor mai trăi. Pentru că, să trăiești în presă – da, am scris bine, să trăiești în presă, pentru că exact asta se face – e un privilegiu. Din păcate, întrebarea din titlu este cât se poate de adevărată. Și asta pentru că presa în general s-a schimbat în ultimii ani. Nu mai zic de presa din Bacău. Uneori, la conferințele...

Când eram mic, nu am visat să mă fac jurnalist. Născut și crescut pe vremea lui Ceaușescu, era greu spre imposibil să fac o pasiune după lectura plicticoaselor ziare oficiale de partid. Înspre adolescență am descoperit "România literară" (plus alte vreo două reviste cam literare greu de găsit), "Secolul XX" (o insulă fabuloasă de scriitură și idei din Occident), "Flacăra" (cu reportajele sale inedite și admirabil scrise) și cronicile de fotbal spumoase ale marilor Fănuș Neagu, Ioan Chirilă, Eugen Barbu sau Radu Cosașu. Adică băteam mai mult spre literatură decât înspre vreun soi de jurnalism, care nici nu știam...

Ziaristul, ca și soldatul, nu are viață personală! Iertați-mi îndrăzneala de a-l parafraza pe marele Nichita, dar mi s-a părut că se potrivește măcar dintr-o perspectivă, aceea că și ziaristul, ca și poetul, trebuie să fie empatic. Să simtă ce simt alții, să înțeleagă de ce suferă și de ce reacționează într-un anume fel, să fie sensibil la nevoile și bucuriile lor… În același timp, ziaristul are o imensă răspundere pentru că el nu scrie despre sentimente, relații și drame anonime, imaginare, ci despre oameni vii, adevărați, al căror destin îl poate influența, ba chiar schimba. Mai mult, ziaristul...

Pentru că banii contează mai mult decât orice. Pentru că nimeni nu se mai joacă pe stradă, pe maidan sau între blocuri. Pentru că fiul sponsorului trebuie să joace. Pentru că părinții vor să fie antrenori. Pentru că tactica este mai importantă decât talentul. Pentru că dacă nu ai 190 cm, nu dai bine. Pentru că sectoarele de tineret sunt din ce în ce mai puțin îngrijite. Pentru că EDUCATORII cred că pe teren ajung să joace campionii, în loc să gândească mai întâi să educe și să predea regulile vestiarului și apoi să predea jocul de fotbal. Pentru că pasiunea a fost înlocuită de interes. Pentru că...

Am ajuns la Deșteptarea prin iunie 2009, printr-un concurs de împrejurări care ar merita – cândva – o relatare mai largă. Nu, însă, acum. Apple lansase de vreo doi ani prima generație de Iphone, iar smartphone-ul care avea să revoluționeze modul în care comunicăm era doar cu puțin mai mare decât legitimația de presă pe care o primisem ca jurnalist și, mai apoi, ca director editorial al Trustului Media Deșteptarea. Pe atunci, social-media erau abia la început, de Facebook începea să se audă tot mai pronunțat, dar încă eram la ani lumină de explozia ce avea să urmeze: peste 50%...

Oh, da, adevărata și miraculoasa revoluție nu se va sfârși niciodată! Când a început totul? Acum poate o jumătate de secol, în anul miraculos sau cam așa ceva, poate nu, cine știe?! Dar ce revoluție fantastică în inima unui copil! Să ieși din neant, așa, dintr-odată, într-o puzderie oceanică de lumină! Revoluție miraculoasă, cum altfel? Siliciul și magneziul și hidrogenul și oxigenul și atomii și protonii și fotonii se nuntesc în niște câmpuri magnetice stranii care ies în puzderia oceanică de lumină și încep să gângurească, să vorbească, să șoptească, să plângă, să strige un strigăt de libertate! Da, frumoasa...

Mi-a fost teamă. În primele mele zile de Deșteptarea, am avut un arici, (bineee, mai mulți, recunosc) în stomac. Veneam dintr-o altfel de presă, mai precis din audiovizual, unde regulile și termenele de deadline erau altele decât în presa scrisă. Veneam, mai ales, după un lung șir de legende despre modul de lucru de la Deșteptarea și după una dintre grelele lovituri primite în plan profesional de către mine și de către colegii mei care ne treziserăm peste noapte angajați ca cișmari sau tălpuitori la fabrica de încălțăminte a patronului care deținea și stația de televiziune la care lucrasem....

DESTEPTAREA, cuvântul lansat să „zburde” în 23 decembrie 1989 dintr-o clădire de pe strada Vasile Alecsandri din Bacău, era cel mai potrivit pentru a face “vizibile” dorinţele, speranţele celor care, în stradă, marcau, conştient ori nu, un moment definitoriu de schimbare în istoria României. Rod al perceperii corecte, prompte de către o “mână” de detectivi ai clipei prezente, jurnaliştii, a realităţilor dramatice ale timpului, inspiratul cuvânt a devenit, prin marcarea sa, vizibilă publicistic, în titlul unui cotidian, ecoul dorinţelor nemărturisite public ale băcăuanilor, ale românilor în general. A fost momentul în care, având în minte dorinţa Deşteptării, spre “poarta” publicaţiei...

Am zăbovit vreo 10 zile să mă gândesc ce merită menționat într-un articol aniversar în cotidianul Deșteptarea, ajuns la 35 de ani de existență. În acest răstimp, mi-am dat seama că pentru mine, din cei 10 ani de presă scrisă dar și radio și televiziune, rămân oamenii, lecțiile de viață și „microbul”. Cei care încă activează în presă știu la ce mă refer: deprinderea de a face revista presei dimineața, de a afla mereu ce s-a schimbat în lume, de a face teren, de a bate la ușile directorilor de instituții sau a primarilor, dorința de a ști/cunoaște/afla totul (chiar...

Timpul se oprește când Ziarul iese de sub tipar. Răsfoiești paginile, aflând știri din viața atâtor oameni, despre evenimente recent petrecute cu drame sau bucurii, dimineața la o cafea. Mirosul tiparului are farmecul lui. Este magia unei clipe totuși efemeră, când hârtia care suportă atâtea, ajunge la reciclat. Cu bune cu rele, presa tipărită rămâne cireașa de pe tort a modului cum a evoluat acum această „instituție”, numită… mass-media. Ce-ar fi astăzi un ziar fără ilustrație? Fotografie, caricatură, grafică. Ca un telefon fără camera foto. De la xilografie, zinc, fototipie, era digitală a revoluționat toate „tiparele”. Programele inteligente pot modifica orice...

La aniversarea celor 35 de ani de apariție neîntreruptă a ziarului Deșteptarea, simt că, în contextul actual, nu amintirile timpurilor trecute sau întâmplările vechi ”din redacție” sunt importante (pentru mine, cel puțin), ci sensurile lor, prin raportare la prezent, un prezent în care au audiență mai mare nu ”formatorii de opinie”, cum erau numiți jurnaliștii, ci ”influencerii” de pe Tiktok, Instagram și Facebook și emisiunile de divertisment (să le numim, elegant, așa) de la televiziunile private. Am intrat în redacția ”Deșteptarea” în 2002, la 24 de ani, în urma unui concurs care conținea test de gramatică, test de redactare și...

''Eu nu lucrez pentru un ziar de comuniști'', m-am răstit la un redactor-șef adjunct, am rupt hârtiuța pe care scria colaborator Deșteptarea, apoi am ieșit furios din biroul domnului care mă scosese din minți la cei 18 ani ai mei. Așa a început prima mea aventură în presă și continuă azi după 32 de ani. Amintirile din prima redacție liberă din Bacău și printre primele din România pot fi considerate controversate. Totul a fost legat de șefi și patron, the big boss. Între timp, în cele peste trei decenii, aproape tot ce știm despre presă s-a schimbat. De la organizare...

Înșir-te,  Mărgărite... ...Și iată că s-antâmplat odată, căci dacă n-ar fi fost, nici că aveam, acum, despre ce să vă povestim. Despre nașterea acestui ziar în zbuciumul răscolitor de      schimbare al unui decembrie de foc, în care astrele ne-au vorbit prin culorile văpaie ale unui curcubeu – miraculos brâu al cerului ce-a încununat urbea lui Bacovia în miez de iarnă fierbinte prin cele ce aveau să se întâmple. Fiindcă  ce părea făcut să dureze-n veșnicie s-a năruit precum un  castel de nisip. Parafrazând unul din stihurile străvechii legende a meșterului Manole, vă voi spune cum nouă băcăuani, meșteri mari...

Gazetăria este Istoria Clipei. O știu prea bine toți cei care au trecut prin redacții scriindu-și și trăindu-și propriile istorii. Deșteptarea este, ea însăși, o istorie cu scene în continuă mișcare, dar care se compun într-o aceeași unitate de timp și de fapte, alcătuindu-se într-un adevărat caleidoscop al existenței. În urmă cu 35 de ani, atunci când am fost pus în situația de a alege parcursul următorilor mei luștri de viață, am avut o revelație amintindu-mi de unul dintre aforismele spuse de un alt condeier, român de-al nostru: ”Cea mai importantă știre pe ziua de azi a fost aceea că...

  Anii cât am lucrat în presă și-au pus amprenta, inevitabil, asupra mea, au lăsat urme adânci, de neuitat. Momentele în care am putut fi alături de cei în suferință m-au marcat cel mai tare. Lucrând mult pe zona de intervenții, am avut și șansa de a putea ajuta. Copii, persoane în vârstă, oameni suferinzi. Iar satisfacția că, da!, am putut întinde o mână salvatoare, a fost imensă. E acea satisfacție pe care ți-o dă meseria de ziarist, după părerea mea, cea mai frumoasă și provocatoare meserie din lume. La pas cu... salvarea! Iulie, 2005. Apele s-au revărsat puhoaie peste toată Valea...

Pe 1 aprilie 2009, Deșteptarea îl „transfera” pe fostul internațional la divizionara B băcăuană, care parcurgea un retur de senzație. Fără să-și da seama că articolul este, de fapt, o păcăleală de 1 Aprilie, tehnicianul „galben-albaștrilor” l-a acuzat pe președintele clubului, Relu Damian că aduce jucători peste capul său, amenințând cu demisia Cine se bagă? Sfârșit de martie 2009. În redacția „Deșteptării” este forfotă. Forfota aceea contemporană cu transferul articolelor pe dischete. (Între timp, au dispărut redacții întregi de ziar, nu doar dischetele). Nu avem însă timp de paranteze. Și nici de melancolii. Azi suntem în 31 martie 2009. Și e...

După mulți ani de activitate în presă, am ajuns să am un respect deosebit pentru drepturile și libertățile cetățenești. Poate că sună grav sau ciudat, dar pentru unii, aceste drepturi vin la pachet cu telefonul mobil și permisul de conducere. Problemele sunt două: nu toți oamenii s-au născut cu aceste drepturi, și, doi, acestea se pot pierde foarte ușor. În trecut, fiecare încercare de a suprima drepturile cetățenilor genera un val de revolte. În ultimii ani, însă, cetățenii au devenit excesiv de permisivi în fața confiscării libertăților lor de către autorități. Un exemplu clar al acestei tendințe a început să...