Părăsim Ierihonul săptămânilor trecute, parcurgând în grabă ținuturile Tirului și ale Sidonului, încercând să ajungem la întâlnirea cu agera femeie cananeancă a zilei, străluminată de virtutea smereniei și alergată de amărăciunea limitelor unei vieţi fără de sens, smulsă de Hristos-Domnul din anonimatul unei feminităţi nefericite şi aşezată drept icoană a bucuriei în rândul fericitelor maici ale acestei lumi, căreia Biserica-i perpetuează neuitarea în fiecare an (Matei 15, 21-28).
Avem, așadar, tabloul sfârșitului de săptămână: Un Dumnezeu deplin, deplin arătându-se om, afară de păcat, ce reînvie umanitatea distrusă de deznădejdea unei aşteptări fără de sfârşit, prin Evanghelie. În planul al doilea, o femeie supusă examenului întâlnirii cu Domnul Vieții. O femeie care nu se pierde cu firea, căci este mamă. Și ca orice mamă, ce are un prunc în nevoie, nu are frică. Identifică persoana Mântuitorului cu cea a unui făcător de minuni. Și, precum dreptul Simeon, cere slobozirea dintr-o stare ce pare a fi fără posibilitate de izbăvire și fără de sfârșit. Aidoma prorociței Ana, se desprinde de lume și-și deschide inima Cerului. Arată faptul că este fără de Templu, dar nu și fără de Dumnezeu. Este bucuroasă de a se hrăni din firmiturile ce se cuvin stăpânilor Legii, israeliții. Intuiește cu Cine are de vorbit și înțelege faptul că Domnul o ispitește pentru că o iubește. Și pentru că vrea să o transforme într-un templu, în ea împlinindu-se Slava lucrării divine. Iar încântarea Domnului este profundă. Nu întâmplător, El declară: ”Mare este credința ta; fie ție precum voiești!” Căci, acest lucru a venit să ne învețe în lume: cum să devenim mai buni și cum să bată inima noastră pentru alții. Avem de a face cu un părinte pe măsura dragostei curajoase Care L-a făcut şi pe Hristos să se coboare din Cerul veşniciei. Oare nu ca ultima secătură a lumii Se va afla pe Crucea Golgotei, în aceeaşi postură de oropsit pe care am identificat-o la femeia mamă? Oare nu pentru tămăduirea celor dragi va purta chinul dragostei până-n sfârşitul mormântului …iar după Înviere, până la dreapta Tatălui? Oare nu aceeaşi îndrăzneală şi nădejde va dezlănțui, pentru a topi porţile chinurilor şi a lărgi arcadele de lumină ale lumii, spălându-le în lacrimă de Dumnezeu? Să fi recunoscut Hristos toate acestea în femeia cananeeancă?
Să învățăm a înțelege că niciun element de apartenență nu este motiv să nu-L vezi pe Dumnezeu și să nu-i faci cu mâna, încercând chiar a tăifăsui inteligent cu El!
Inspector scolar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu
