Am scris, săptămâna trecută, despre modul în care dispozitive explozive, destinate atentatelor teroriste, au intrat ca-n brânza în România, fără ca autoritățile noatre să facă un cât mai mic comentariu. Bombele au fost descoperite în Georgia, după ce au mai trecut prin Bulgaria și Turcia, la fel de simplu.
Ceea ce diferențiază acest gen de contrabandă de transferul obișnuit al armelor prin România către Ucraina este faptul că dispozitivele explozive improvizate sunt destinate din start uciderii civililor și distrugerii infrastructurii, adică au rolul de a provoca victime și pagube în zona necombatantă.
Și aici facem o mică paranteză: de mulți ani, Occidentul are impresia că dacă va provoca suficiente pagube în zona civilă, de la sancțiuni economice până la atentate teroriste, poporul rus se va ridica și îi va cere lui Putin să oprească războiul din Ucraina. În realitate, însă, pe măsură ce astfel de atentate continuă să ucidă civili și să distrugă elementele de infrastructură, rușii cer, din contra, o accelerare a acțiunilor militare pentru a determina înfrângerea Ucrainei astfel încât acest gen de acțiuni împotriva populației să nu mai poată fi posibile.
Așadar, cum spuneam, aliații noștri se întrec în a condamna actele teroriste de pe întreg mapamondul, dar închid ochii când este vorba de acțiunile serviciilor secrete ucrainene; că nu vreau să cred că ar putea încuraja sau chiar colabora la realizarea acestor atentate.
Întrebarea care se pune este unde ne plasăm noi în această problemă? Indiferent de atitudinea noastră față de conflictul din țara vecină, trebuie să ne întrebăm cum procedăm când este vorba despre atentate teroriste împotriva populației civile.
Pentru că, dacă vom fi de acord cu opinia indusă de propagandă cum că rușii sunt o categorie inferioară de oameni care nu merită să aibă niciun fel de drept și că nu au decât să moară în astfel de acte de terorism, atunci înseamnă că avem aceeași opinie cu naziștii în WW2. Ceea ce înseamnă că va trebui să acceptăm consecințele. Care vor veni mai devreme sau mai târziu.
Și dacă acceptăm ideea că „partea bună a Istoriei” are voie să practice terorismul, atunci va trebui să ne așteptăm ca, la un moment dat, să devenim victime ale acestui mod de gândire. Mai ține minte cineva amenințările unor lideri de la Kiev care spuneau că, dacă nu le trimitem ajutor în bani și arme, Occidentul s-ar putea să regrete?
În ultimă instanță, este alegerea nu între a fi de partea bună sau rea a Istoriei, pentru că asta este ceva absolut relativ; ci între a fi sau nu de partea umanității. Trebuie să ne întrebăm dacă, în numele unor idealuri sau ideologii, acceptăm ca unele popoare să aibă dreptul să masacreze populația civilă a altui neam.
