S-au scurs aproape douăzeci de ani de când România a devenit „stat membru cu drepturi depline” al UE. În linii mari, o poveste de succes, desigur imperfectă, de reconectare la spațiul de cultură și de civilizație ce a conferit țării noastre dreptul de a trăi, încă din secolul al XIX-lea, toată experiența și toate beneficiile procesului de modernizare – formarea statului național, desăvârșirea unirii, industrializare și dezvoltare economică, democratizarea treptată la nivel social și politic ș.a. Decuplarea dramatică de după 1948 și sovietizarea întregii realități românești au îngreunat, după 1990, procesul de rebranșare europeană a României, aderarea la UE presupunând recuperarea unui decalaj abisal din punct de vedere economic, politic, juridic și socio-cultural. Dacă procesul de aderare la UE a fost un succes, apartenența României la spațiul Schengen – cel mai mare spațiu de liberă circulație din lume – bate pasul pe loc. Pe scurt și pe înțelesul tuturor, despre povestea aderării României la spațiul Schengen; un mic ghid despre impietarea demnității unui stat membru UE.
La finalul anului 2004, Guvernul Năstase a finalizat negocierile de aderare a României la UE; conduse cu multă pricepere de către fostul negociator șef al României, Vasile Pușcaș, discuțiile politice au vizat, în mare, upgradarea și armonizarea legislației naționale cu acquis-ului comunitar. Tratatul de aderare a României și Bulgariei la UE (aprilie 2005) precizează la art. 4 dreptul României de a intra în spațiul Schengen atunci când țara noastră îndeplinea condițiile tehnice de accedere, cu votul Consiliului UE și cu votul fiecărei țări membre. Așadar, în anul 2005, România a finalizat toate negocierile politice pentru aderare – inclusiv în spațiul Schengen –, țara noastră obligându-se să respecte acquis-ului comunitar pentru spațiul Schengen încă din anul 2004, dovadă contractul de peste 1 miliard de euro – EADS.
În anul 2011, România a încheiat cu bine procesul de evaluare tehnică iar Parlamentul European a votat în favoarea aderării României la spațiul Schengen; procedura a fost blocată atunci la nivelul diplomației din Olanda, Franța și Germania, adică tocmai țările partenere în contractul EADS. De atunci și până în anul 2023, România a oferit țărilor contestatare toate argumentele privind respectarea criteriilor tehnice și politice pentru aderare, procesul fiind blocat de tema corupției, promovată cu multă râvnă în special de către unii politicieni români.
La finalul anului trecut, la presiunea Austriei, stat cu avantaje economice uriașe în România, țara noastră a renegociat politic condițiile de integrare în spațiul Schengen în două etape – a. martie 2024 – aplicarea acquis-ului Schengen pentru porturi și aeroporturi; b. terestru – fără un termen precis și doar cu măsuri care vor duce la „îmbunătățirea semnificativă a situației migratorii în Austria”; tema corupției a fost abandonată și înlocuită cu cea migraționistă. Condițiile impuse de Austria vizează o creștere a desfășurării agenției europene de protecție a frontierelor Frontex în România și Bulgaria, o întărire a controalelor la frontierele terestre și acceptarea de către România și Bulgaria a solicitanților de azil din Austria, în special din Siria și Afganistan.
Dincolo de faptul că ratăm miza economică a aderării la spațiul Schengen, ce vizează ridicarea controalelor la frontierele terestre (transportatorii români pierd anual peste 2 miliarde de euro la cozile de la vamă), România își asumă efectele unui val de migranți pentru care nu este pregătită; între altele, Air Schengen presupune acordarea automată a dreptului de azil pentru mii de migranți (Regulamentul Dublin), ceea ce implică o creștere a cheltuielilor financiare și asumarea unor riscuri de securitate națională greu de gestionat. Adică, exact ceea ce mai lipsea unei țări care are la graniță un conflict militar în desfășurare și la orizont un an electoral cu patru rânduri de alegeri; un real „succes”, cu atât mai mult cu cât tema dominantă ar putea să fie cea migraționistă, pentru care nimeni nu este pregătit.
