Continuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecțiile Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași și Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Balga” din Cluj-Napoca), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare și a promovat-o în chip strălucit. În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova, care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
Serialul poate fi urmărit și pe site-ul Serviciului Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), pe site-ul www.turism-bacau.ro.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 6, Anul X, Marți, 17 iulie 1912.
Din sumarul acestui număr: Slănicul, așa cum arată la revenirea redactorului M. Miereanu de la Iași; stațiunea, în cea din urmă lună a vacanței de vară; Moldova ispititoare; ziarul ,,Universul” elogiază și el Slănicul; unul dintre primii călători care au făcut turul României pe jos, arestat de cinci ori până să ajungă la Slănic-Moldova!; vechea și ruinata bisericuță a Slănicului își serbează hramul de Sfântul Ilie; taxele de cură și muzică din sezonul 1912; gestul unui artist în memoria altui mare artist; informații diverse.
Se vede că ori de câte ori revine de la Iași, redactorul ziarului slănicean, M. Miereanu, nu ezită să scrie despre Slănicul Moldovei cu aceeași încântare și admirație, ca atunci când și-a început activitatea sezonieră în această stațiune, dar care s-a derulat pe parcursul a 14 ani!
Și chair dacă uneori se mai împrumută din numerele anterioare, descrierile sale formează o galerie de tablouri, de o peisagistică aparte: ,,Intrarea în Slănic e tot ceea ce închipuirea omenească poate concepe numai într-un vis înaripat, într-un vis colorat de fantezia cea mai fină, cea mai bogată și cea mai desfrânată; e suprema încununare a tot ceea ce natura, în misterioasa ei măreție, în strălucirea puterilor ei dumnezeiești, poate oferi omului atâta de lacom de senzaţii noi, măreţe, puternice şi variate; e tot ceea ce imaginaţia tututor poeților străluciți din lume, ar fi putut crea poate, într-un moment de inspiraţie fericită, supraomenească, divină. Munții, îngrămădiți unul într-altul, par niște namile sălbatice și uriașe, cu capete amenințătoare, ridicate turbat în sus, ca într-o luptă înspăimântătoare, corp la corp, gata să se înlăture unul pe altul într-un moment de încordare nebună, făcându-și loc cu piepturile lor largi și puternice, gata să se sfărâme și să zdrobească tot ce le-ar sta în cale, cu puterea fioroasă și groaznică a unei avalanșe”. Brusc, apoi tabloul se schimbă și Slănicul se înfățișează ca într-o panoramă fantastică, himerică: ,,Sus, cerul limpede, curat și albastru ca marea pare un întins văl de atlaz prins de vârfurile brazilor, pe culmile munților încermeniți în cerc; soarele, pare o spărtură, o deschizătură, o fereastră rotundă, pe unde intră un torent de lumină albă, strălucitoare, vibrantă, ce se revarsă ca o ploaie de diamant peste întinsul verde-luciu cât vezi cu ochii, verde îmbelșugat și nemărginit, cu forme variate ce-ți dau impresia valurilor mării. Iar de pe coamele munților răsar ca niște jucării, ca niște cutiuțe de toate mărimile și culorile, împăștiate ici și colo de te minunezi cum nu se răstoarnă în vale, vilele, frumoasele vile ale Slănicului, fiecare într-un fel deosebit, unele înfățișându-se cu măreția palatelor, altele cu drăgălășenia vilelor cochete din Elveția; unele în stil sever, altele în stil zvelt, ușurel și vesel”. Și autorul ajunge în cele din urmă la hotelul ,,Cerbul”, acolo unde este cazat și unde se află și sediul Curierului, de unde, în vale i se desfășoară ,,parcul de brazi, încântător, cu boscheții lui romantici, cu aleile sale lucii și netede, cu straturile de flori ce par picături de pietre prețioase”.
Iar finalul articolului, intitulat ,,Slănicul…”, surprinde momentul dejunului și atmosfera creată de muzica ce învăluie stațiunea: ,,E vremea dejunului. O muzică militară cântă în parc, iar pe la restaurante cântă tarafuri de lăutari… și torentul acesta de armonie abundentă, amestecul acesta de sunete vesele, triste, zburdalnice, înduioșătoare, valul acesta de muzică, pare glasul divin al Slănicului întreg ce se înalță revarsându-se peste munți, înghițit de văi, dus în depărtări, ca un imn de slavă cântat naturii eterne și atotputernice”.
M. Miereanu își continuă cu același aplomb relatările despre stațiune, cuprinse în tot soiul de articole, unul dintre acestea fiind referitor la cea de-a treia fază a sezonului, luna august, atunci când aglomerația nu mai este atât de mare, locul turiștilor care au luat cu asalt stațiunea în luna iulie, în special pentru relaxare și odihnă, fiind luat acum, de cei care își caută de sănătate, care au nevoie de o cură de ape minerale, sau de tratamentele de hidroterapie și inhalații: ,,În această lună, se înțelege de la sine, faptul că vizitatorii se pot bucura de o ospitalitate mai largă și de un confort minunat, aglomerația vizitatorilor nemaifiind atât de mare ca în luna precedentă. La toate acestea se mai adaugă și clima Slănicului, una cu mult mai plăcută și mai temperată, ,,astfel că, oaspeții care se vor aduna aici pentru a petrece a treia perioadă a Slănicului, vor putea sorbi cu mult mai mult gust și în mai mare tihnă, farmecele și beneficiile tămăduitoare ale stațiunii noastre”.
Și tot așa, ,,în fuga creionului”, M. Miereanu ne vorbește și despre ,,Moldova ispititoare”, așa, ca într-o introducere pe care ar fi făcut-o la ,,Descriptio Moldaviae”, opera cărturarului Dimitrie Cantemir, bineînțeles, în stilu-i caracteristic, din care niciodată n-ar lipsi superbele descrieri ale frumuseților care există în această regiune și al căror simbol, îl reprezintă, fără nicio îndoială, localitatea denumită și ,,Paradisul Moldovei”, stațiunea Slănic-Moldova: ,,Este atâta frumusețe ascunsă în Moldova și atâta viață împrăștiată pe dealurile ei, încât ispitește orice suflet visător… Slănicul, care simbolizează în bogățiile și neîntrecutele priveliști, toată bogăția și frumusețea Moldovei, este locul tot mai căutat de iubitorii frumosului. Slănicul cheamă, an de an, la sânul său, mulțimea de cetățeni ai acestei țări, care au simțit odată, ispitele Moldovei. Iar Moldova ispititoare îi cheamă la Slănic pe toți admiratorii săi”.
Alte binecuvenite aprecieri despre Slănic sunt extrase și prezentate în acest număr al ziarului, dintr-o corespondență publicată în ziarul ,,Universul”, primul ziar de mare tiraj din România și unul dintre cele mai citite, alcătuit după principiile gazetăriei moderne și destinat unui public cât mai larg: ,,An de an, Slănicul pășește tot spre mai bine. E o vădită propășire, îmbunătățiri evidente, înfrumusețări minunate, care îl ridică nu numai la rangul de cea dintâi și cea mai frumoasă stațiune balneară din țară, dar îi dau locul de cinste printre stațiunile similare din străinătate. Treptat-treptat, Slănicul a cucerit pe toți aceia care frecventau mai des localitățile din străinătate, așa că astăzi, întreaga noastră societate, tot ce-i distins și de elită, precum și aceia care simt necesitatea izvoarelor tămăduitoare, cu toții vin la Slănicul Moldovei, pentru sezonul de vară”.
Ei, în schimb, partea senzațională a ziarului este surprinsă într-un nou articol apărut la rubrica ,,Reportajul nostru” și intitulat ,,Un excursionist român la Slănic”, unul care aduce în prim-plan, o poveste reală, printre primele de acest fel din ziarele românești, cu privire la călătoriile pe jos în diverse tururi ale României. Treptat, pasiunea pentru astfel de călătorii i-a cuprins pe iubitorii de drumeții, iar unii s-au gândit că ar putea câștiga chiar și anumite foloase de pe urma acestora.
Este și cazul unui călător, de loc din județul Dolj, personajul principal al reportajului nostru: ,,Eliberându-se mai zilele trecute din armată, tânărul Alexandru Demetrescu și-a pus în gând ca în loc să înceapă cerșetoria unei funcții pe la puternicii zilei, să-și îndrepte activitatea într-o direcție, care i-ar procura un trai mult mai dulce și-n același timp ar putea trage oarece foloase. Așa, înarmat cu câteva mii de lei, proveniți dintr-o moștenire, Alexandru s-a hotărât să facă o sumă de cercetrări etnografice, vizitând toate localitățile pe unde s-ar afla români și propunându-și a le studia moravurile și starea lor socială sub toate raporturile. Ceea ce este însă și mai curios, este faptul că, Al. Demetrescu, fire aventuroasă, și-a propus să facă acest voiaj absolut numai pe jos”. Astfel, în data de 29 mai, tânărul nostru a purces la drum, tocmai din Târgu Jiu, cu scopul de a vizita în primul rând Moldova, și asta, pentru a-și satisfice pura curiozitate. A vizitat, pe rând, Galațiul, Brăila, Romanul, Tecuciul, Bacăul, poposind câte o zi, două, în fiecare dintre ele. În fine, ajunge și la Slănic-Moldova, despre care spunea: ,,Auzisem că e încântător acest paradis al Moldovei și mulțumesc lui Dumnezeu că am avut fericirea și norocul să-l pot vedea”. Alexandru a fost găzduit vreo două nopți pe la diferiți vizitatori ai Slănicului, iar într-o zi a ajuns și la redacția Curierului, ca să o viziteze și să schimbe impresii cu redactorul și reporterul de serviciu, M. Miereanu. ,,Al Demetrescu e un tânăr în etate de 25 de ani, cu o constituție foarte robustă, statură mijlocie, figură simpatică și înzestrat cu o vie inteligență. El vorbește cu mult entuziasm despre încercarea îndrăzneață pe care și-a propus să o ducă la bun sfârșit și, grație constituției sale robuste, crede că va putea trece peste toate intemperiile și solicitările unor astfel de călătorii”, este portretul pe care i-l creionează autorul reportajului. Acesta ne relatează în continuare și suferințele pe care le-a îndurat călătorul, până să ajungă în stațiune: ,,Printre altele, dânsul ne povestește că de la Târgu Jiu până la Slănic-Moldova a fost arestat de vreo cinci ori, cu bănuiala că ar fi anarhist, revoluționar, bandit, ba chiar nebun! De asemenea el s-a luptat și cu forțele naturii, căci de la Mărășești și până la Bacău a plouat patru ore necontenit, o ploaie densă de nici nu putea aproape să zărească pământul pe unde calcă. Și la final, Demetrescu, cu un zâmbet de mulțumire ne-a declarat că uită de toate aceste neajunsuri, sub influența frumuseților neînchipuite pe care i le-a oferit Slănicul Moldovei, sau mai bine zis, `Paradisul Moldovei`, așa cum a auzit el că i se spune și cum îi place și lui să-l numească. Ieri dimineață (întrucât ziarul a apărut în 17 iulie e posibil ca acest ieri dimineață să fi fost într-una din zilele săptămânii 9 – 13 iulie, n. a.), înainte ca soarele să fi apărut la orizont, excursionistul și-a luat toiagul, singurul lui tovarăș, după care a luat drumul spre Iași, pe care de asemenea, ține mult să-l viziteze”.
Aflăm lucruri interesante, unele în premieră, în articolul ,,Hramul bisericii din Slănic”, în care, ne este dezvăluit, contrastul puternic între frumoasele și elegantele clădiri din centrul stațiunii și, vechea și ruinata bisericuță din parc, care fiind atât de mica și de prăpădită, mai că trecea neobservată. Și ca să mă edific în anumite privințe, am căutat prin lucrarea ,,Istoria Bisericii din Slănic” scrisă de preotul Cătălin Ilie. Și, fără dorința de a-l supăra în vreun fel pe preotul slănicean, întrucât sunt și biserici catolice în stațiune, titlul corect ar fi trebuit să fie ,,Istoria primei biserici din Slănic-Moldova”, sau ,,Istoria bisericii ortodoxe din Slănic-Moldova”. Într-adevăr, am descoperit că în conformitate cu prima atestare documentară a unei biserici de pe Valea Slănicului, cu hramul ,,Sf. Ilie” (care apare în raportul protoiereului Teodor Atanasiu, din anul 1885), biserica a fost construită în anul 1847, de către preotul, Gavril Manciu (din Târgu-Ocna), cu ajutorul unor enoriași, dar ea nu a mai suportat niciun fel de transformări sau renovări, astfel că, în anul 1912 ajunsese să arate deplorabil, la un pas de a se prăbuși. Din păcate, acest lucru s-a și întâmplat, însă, cu ,,ajutorul” unui obuz care a lovit-o în ajunul Crăciunului din 1916. Au fost puțini preoți care au slujit aici, deoarece biserica era o filie parohiei preotului Gavril Manciu din Târgu-Ocna, iar din pricina drumului lung și obositor până în stațiune, era foarte greu ca un preot să asigure slujbe în mod regulat. În plus, numărul mic de credincioși din Slănic nu puteau susține întreținerea unei biserici, iar Spiridonia de la Iași a renunțat la planul de a muta biserica în Satul Nou, dar nici nu a întreținut-o, ajungând în anul 1913 o ruină. Intervine și Primul Război Mondial, așa că, de-abia în 1927 începe construcția unei noi biserici, care va fi terminată și sfințită, la 15 august 1929.
Dar să revenim la articolul mai sus menționat și să mai subliniem faptul că, pentru prima oară în istoria acestei biserici se amintește de un important nume aflat printre cele ale enoriașilor, care au ajutat la ridicarea bisericii alături de părintele Manciu. Este voba de unul dintre boierii dinastiei Ghica, al cărui nume a fost inscripționat pe o placă din piatră datată de la 1883 și care ,,stătea afară, sub strașina bisericii”. O dovadă istorică, dispărută din nefericire, în negura timpului…
Iată însă, cum se prezenta biserica din Slănic, înainte de data serbării hramului de Sfântul Ilie, din 20 iulie 1912, conform celor scrise în articol, pe un ton ușor ironic: ,,Dar care biserică, s-ar putea întreba mulți dintre vizitatorii care, ca și mine, au trecut de-atâtea ori pe lângă dânsa, fără s-o vadă! E clădirea cea mai mică, văruită, cu mica ei turlă de lemn, care stă ascunsă printre brazii parcului, la doi pași de Chioșcul de Muzică. Da, e biserică. Ai putea zice mai curând că e o magazie mai spațioasă pentru serviciul de grădinărit. Turla, dacă turlă se poate numi acea mică proeminență din scânduri înegrite cu două găuri rotunde, nu se vede nicăieri; clopotele nu se aud decât foarte rar. Dar la 20 iulie urmează hramul. Aud că vine multă lume din împrejurimi. Numeroși preoți, `vlădici` ai Spiridoniei vin și ei, `tocmai de la Iași` și, doar atunci afli și tu, că e și la Slănic o biserică… M-am dus s-o văd. E vineri, zi de `lucru`. Ușa laterală, una și singura – mai mult o bucată pătrată de lemn cu câteva balamale și belciuge de fier ruginite, stă dată deoparte. Înăuntru nu e nimeni, în afară de dascălul care șterge icoanele, curăță sfeșnicele și îndreaptă cu grijă șervetele de la iconostase. Au zidit oamenii cu `milă`, după stăruința răposatului preot, Gavrilă Manciu, dar și cu ajutorul unuia dintre boierii Ghika, după cum se vede pe o piatră înverzită de umezeală și pe care, pe lângă cuvântul `Ghica 1883` stă înscris dedesubt `General Pinabil 1883`, probabil o reminiscență de pe timpul generalului Kiseleff, care se ocupase de analiza izvoarelor minerale de aici și trimisese, după descoperirea acestora, un număr de militari bolnavi. Dascălul își cunoaște ocupația. Primește agale, când ici, când colo, pentru sărbătoarea care va fi în curând. Îl întreb de una, de alta, dar cu toate că-i dascăl aici de 14 ani, bietul om știa atât de puține!” Reporterul mai află că biserica are un singur preot, care slujește vara și un pic iarna, că biserica e săracă și credincioșii destui de puțini. La final, dascălul e întrebat cum se face că Slănicul s-a împodobit cu atâtea clădiri frumoase în cei 65 de ani de când s-a construit lăcașul și nu s-a gândit să-i construiască și lui Dumnezeu o biserică, măcar pe jumătate din suprafața hotelului ,,Racoviță”? Iar dascălul răspunde prompt: ,,Apoi, boierule, a tot fost vorba să se facă în vale una mai bună, dar pe aici oamenii se tot schimbă și văd că de atunci a înghețat vorba cu totul! S-o mai face, nu s-o mai face, Dumnezeu știe!”
Ziarul ne informează și despre taxele de cură și muzică ,,la care sunt supuși vizitatorii Slănicului”: Clasa I, pentru o familie – 25 lei și pentru o singură persoană – 15 lei; Clasa a II-a, pentru o familie – 15 lei și pentru o singură persoană – 10 lei. Vizitatorii mai sunt înștiințați că taxa de cură nu se plătește de persoanele care stau mai mult de trei zile în stabilimentul băilor, dacă la sosire aceștia anunță administrația stațiunii.
În privința divertismentului, Slănicul stă la fel de bine ca și până acum, ba mai mult, publicul meloman a avut fericitul prilej de a-l auzi cântând, alături de alte soprane, pe baritonul Gr. Teodorescu, absolvent al Conservatorului din București, un mare artist al scenei lirice românești și unul dintre fondatorii Operei Naționale din Cluj. ,,Apariția acestui tânăr dar talentat artist a fost o surpriză uimitoare pentru întreaga asistență, căci simpaticul debutant, încă din primul moment, prin intensitatea, frumusețea și căldura vocii sale, a știut să captiveze lumea, dovedind că este un artist de forță, căruia îi surâde un viitor strălucit. E aproape de prisos să menționăm că publicul entuziasmat, nu i-a menajat aplauzele și ovațiile”, se arată în cronica muzicală a numărului de astăzi. Pentru a avea o imagine mai elocventă a personalității sale, vă redau un fragment din revista ,,Gazeta Ilustrată” (1938), pe care am găsit-o în căutările mele, la categoria ,,Periodice”, de pe site-ul BCU Cluj și care, îl portretizează cum nu se poate mai bine pe baritonul român. O să citiți și impresiile pe care i le-a provocat New-York-ul și care reflectă foarte bine și într-un mod captivant, atmosfera marelui și neastâmpăratului oraș, dar fără ca artistul să uite vreun moment de țara sa, România: ,,Gândul nostru zboară mai întâi spre baritonul Gr. Teodorescu, pe care l-am admirat, pentru ultima oară, în stagiunea a V din 1923/24. Iată ce se scrie în `Societatea de Mâine` despre pierderea acestui valoros cântereţ: `S-a a stins subit în New-York, departe de ţara pe care şi-o iubea atâta, în culmea gloriei artistice, unul dintre întemeietorii Operii Naţionale din Cluj – Gr. Teodorescu, care a făcut parte din grupul strălucit al întâilor artişti ai scenei noastre muzicale. Acestui grup îi revine meritul de a fi trezit în sufletul unui public, atât de lipsit de educaţie muzicală, un adevărat entuziasm pentru această artă. Era destul ca numele lui Gr. Teodorescu să figureze pe afiş, pentru ca sala să nu mai poată cuprinde mulţimea spectatorilor, fără deosebire de naţionalitate. A fost o glorie a artei româneşti, care se zbate în chinurile începutului` (vezi revista `Societatea de Mâine`, 1925 II, p. 799). Se dă apoi publicităţii scrisoarea ce o trimisese Teodorescu directorului Dimitrie Popovici-Bayreuth, cu câteva săptămâni înainte de a muri (Dimitrie Popovici, cu cognomenul Bayreuth, a fost un bariton român, interpret remarcabil al operelor lui Richard Wagner -, profesor și director al Conservatorului de Muzică și Declamațiune din București, precum și director al Operei Române din Cluj, n. a., cf. https://galeriaportretelor.ro/item/dimitrie-popovici-bayreuth/). Fiind vorba de spovedania unui mare artist, o republicăm şi noi, în întregime: `Iubite Maestre, în haosul infinit şi impunător al New-Yorkului, mă strecor, o moleculă învizibilă, singur, necunoscut şi mic. Ce să-ţi spun: minunea minunilor, civilizaţia civilizaţiilor: te mişti cu viteza cea mai mare distanţe kilometrice, vezi toate genurile de artă, cu artişti celebri în cinematografe, cu orchestre de 80 persoane, calitatea I. Nu-ţi mai vorbesc de teatrele de operă pe cari le cunoşti… Sunt de 10 zile aici şi încă nu m-am dezmetecit bine: zgomtul imens în aer şi sub pământ, circulaţia dificilă, milioane de automobile, milioane de oameni de toate naţiile. Atmosfera greoaie cu miros de cărbune, întreg ambientul ăsta nou mă oboseşte considerabil. Dar nu mă las: e o luptă pe viaţă şi pe moarte! Arta se plăteşte, dar totul e să ai angajament. Sunt mii de artişti, 15. 000 de violinişti; nu-ţi mai vorbesc de alte instrumente. Cântăreţii de operă care vin la Metropolitan Opera, sunt angajaţi din Italia: numai cei noi, iar cei cu reputaţia veche nu se mişcă din New-York, fiindcă ei câştigă colosal. Sunt şi aici mii de alţi cântăreţi, din toate rasele, veniţi să cucerească dolarul, dar câţi nimeresc un angajament… Întâi trebue să fii tare, al doilea să ai repertoriu, şi apoi să mai ai şi o recomandaţie. Grigore al dumitale e tare. Am făcut o primă audiţie unui renumit impresar: Bogarozzi. I-am plăcut şi sunt în mâna lui, adică îmi va procura mijlocul să fiu angajat fie în New-York, fie în Boston, fie în Chicago etc. Dar el, şi odată cu el şi eu, avem intenția să ne prezentăm la Metropolitan: mă prepar de audiţie. Pe ziua de 14 octombrie vine Gatti Gazatta, impresar şi director general al Metropolitanului și trebuie să o luăm de sus în jos, aşa că îmi aştept norocul. Sunt în vorbă şi cu o societate de plăci româneşti pentru gramofon şi o serie de concerte. Am asistat în Manhatan la operă. E o companie italiană de la Teatrul din Boston. Dă 10 reprezentaţii. Am auzit Trovatore, Otello şi Barbière. Tenorul dramatic, cel mai bun element, e plătit eu 350 dolari (65. 000 lei) pe săptămână. Aş putea să cânt aici şi eu în Amonasro sau Escamillo; mi-au propus, dar nu pot primi. Cauza este Metropolitanul, unde se iau numai artişti buni, dar care n-au cântat în teatre, aşa că eu îmi aştept întâi norocul de sus. Şi-apoi voi găsi loc, dacă nu acolo, în alte trupe. În noiembrie se deschide Metropolitanul. Sunt fericit că am să aud toate somităţile mondiale, sunt fericit că am văzut atâtea lucruri noi, care în Europa nu le cunoscusem. Americanii sunt gigantici în toate. Limba e greoaie, o rup greu, dar răbdare! Cu italiana şi franceza mă mai ajut. Clima e oribilă: îți cade părul şi pierzi vederea, fapt pentru care ei poartă toţi ochelari, chiar şi femeile. Unde e Clujul, mic, simplu, dar cu aerul grozav şi întreaga-mi ţărişoară simplă, dar plină de aer şi apă bună! Salută pe toţi colegii de la Operă: Pavel, Apostolescu, Gavrilescn etc. Vă sărut, cu bine, Gr. Teodorescu`”.
(extras din ,,Gazeta Ilustrată”, Nr. 8 – 9, August-Septembrie, Cluj, 1938, pp. 71 – 72, Colecția ,,Periodice” a BCU Cluj, la https://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/gazetailustrata/1938/BCUCLUJ_FP_279699_1938_007_008_009.pdf
Redactorul M. Miereanu îndeamnă cititorii și vizitatorii stațiunii să-și procure broșura ,,Psihologia artistului pe scenă” (1912), semnată de actorul Emil Bobescu, la prețul de 50 de bani exemplarul, ,,o lucrare foarte interesantă, cu un fond oarecum paradoxal, totuși, bazat pe multă observație și adevăr”. Demn de remarcat este faptul că familia Bobescu a avut iluștri reprezentanți în domeniul artei teatrale și muzicale, fapt evidențiat în episodul 42 al acestui serial. Emil Bobescu (1882 – 1961) a fost actor, regizor și publicist. În cei 56 de ani de carieră artistică, a fost dirijor, maestru de balet, director de scenă, interpret. În 1908, la Ploieşti, interpret în operetele: ,,Farmecul unui vals”, ,,Văduva veselă”, ,,Prințesa dolarilor”, apoi în 1909, actor la Teatrul Național din Iaşi. Din 1912 este angajat de directorul Emil Gârleanu ca şef de orchestră, apoi director de scenă, la Craiova. Între 1935 – 1940 este director de scenă la Teatrul Național din Cluj, unde montează printre altele: ,,Othello”, ,,Flacăra sfântă”, ,,Câinii şi operetta”, ,,Mam’zelle Nitouche”. După 1940 este director de scenă la Teatrul Național din Bucureşti şi tot aici devine întemeietorul şi primul director de scenă al Teatrului Armatei, unde regizează cu brio: ,,Flautul fermecat”, ,,Izbânda dragostei”, ,,Pericola”, ,,Vânt de libertate”. Timp de 11 ani cât a activat la Teatrul Național din Craiova, s-a remarcat ca regizor al spectacolelor de mare răsunet: ,,George Dandin”, ,,Visul unei nopți de vară”, ,,Sfârşitul Sodomei”, ,,Arleziana”, ,,Soldatul şi eroul”, ,,Călătoria lui Perrichon” ,,Noaptea regilor”, ,,Chemarea codrului”, ,,Haidelbergul de altădată”, ,,Puterea întunericului”, ,,Bărbierul din Sevilla”, ,,Azaïs”. Opera: ,,Psihologia artistului pe scenă” (site-ul Bibliotecii Județene ,,Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, Dolj, ,,aman.ro”, la https://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/B/bobescu%20emil.pdf).
Și dacă tot am amintit de muzică, pe lângă baritonul Gr. Teodorescu, ziarul ne informează că începând din 17 iulie 1912, pe scena teatrului din incinta Cazinoului, va începe, în premieră, ciclul de reprezentații susținute de trupa italiană de operă Castellano, ,,cu artiști de primă forță, care vor pregăti seri de artă delicioasă, spre deliciul publicului”.
În ziar mai apar informații despre organizarea unei noi serii de excursii prin împrejurimi, despre descoperirea unui nou izvor mineral în apropierea Cascadei, dar și despre o crimă pasională săvârșită peste munte, la Poiana Sărată, unde un tânăr a fost surprins în locuința unui cetățean pe când întreținea ,,realații de dragoste” cu soția acestuia și care, n-a mai apucat să-și termine misiunea, fiind ucis cu mai multe focuri de armă.
Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)