Pe 7 decembrie a.c., Filarmonica „Mihail Jora” a programat un spectacol special. În faţa unei săli pline, Ovidiu Bălan a anunţat că seara concertistică este una cu dedicaţie: „in memoriam Igor Ciornei”. „Pentru tânăra generaţie – a continuat dirijorul – precizez că Igor Ciornei a fost fon-da-to-rul (silabaţia îi aparţine maestrului, subliniind meritul celui evocat) acestei orchestre (arată spre cei circa 100 de instrumentişti) şi toată viaţa s-a dedicat progresului, creşterii valorice a acestui colectiv.
Dacă ar fi în viaţă, în luna decembrie ar fi împlinit o sută de ani. La acest eveniment participă doamna Ciornei”. (În aplauzele noastre, din mijlocul sălii, soţia celui omagiat face o adâncă reverenţă.)
Remarcat printr-o pregătire de specialitate din zona performanţelor, Igor Ciornei (25 dec. 1923, Cimişlia, Republica Moldova – 24 iul. 2010, Bacău) ar putea fi numit un Iulian Antonescu al muzicii băcăuane. Ceea ce recunoştea el însuşi şi era vizibil pentru cei din jur era insistenţa ieşită din comun cu care trata destinul orchestrei simfonice din oraşul de adopţie. (Până a veni în Bacău ca dirijor permanent, în 1959, fusese dirijor al orchestrei Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, urbe în care mai concertase în cadrul Filarmonicii.
Mentori sau modele îi fuseseră Antonin Ciolan, Emanoil Elenescu, Achim Stoia, George Pascu, Alexandru Garabet ş.a.) La a 15-a stagiune muzicală, în 1970, registrului aniversar i-a luat locul sinceritatea unui mesaj: „Ce să facem dacă după atâţia ani nu suntem în stare să organizăm o bibliotecă muzicală, iar materialele solicitate ne sosesc mereu cu întârziere?” (Dintr-o dezbatere găzduită de revista „Ateneu” din aprilie 1970, la care mai participă Emil Zaborilă şi Ovidiu Bălan) Sincer a fost şi când a tratat problema repertoriului, strâns legată de resursele umană şi materială: „Există destule lucrări contemporane accesibile şi frumoase pe care nu le putem aborda pentru că actuala configuraţie a orchestrei nu permite atacarea lor”. (Constantin Călin îşi aminteşte că în acei ani, în calitate de şef al culturii judeţului Bacău, a aprobat înfiinţarea a 20 de posturi de instrumentişti în schema Filarmonicii.) Pe de altă parte, în opinia lui Igor Ciornei, „nu toată muzica modernă este accesibilă.
Cunosc cazuri când melomanii stau pe hol şi fumează în timp ce se execută o piesă în scriitură modernă şi intră în sală abia când începe bucata preclasică sau clasică. Vrem să valorificăm creaţia muzicală românească, dar am prefera lucrări pline de căldură în locul muzicii de laborator”.
Ataşat artei autohtone, îl preocupa „promovarea instrumentiştilor locali”, invitând în anii ʼ70 artişti originari din Bacău: Silvia Marcovici, Camelia Popa, Mirel Iancovici ş.a. „Dirijorul permanent al unei orchestre trebuie să fie şi un bun pedagog”, îi declară Măndicăi Mardare, la 20 de ani de dirijorat băcăuan („Ateneu”, sept. 1979).
Îşi aminteşte astfel cu plăcere de instrumentişti ca Ecaterina Bîrgu, Andrei Kesdy, Gheorghe Vasilca, Aurel Georgescu, Alexandru Rugină, Andor Bertok, Hellen Müller ş.a. Măndica Mardare nu reuşeşte să obţină un interviu cu cel care după două decenii de activitate concertistică conturase faima simfonicului băcăuan, aşa că se mulţumeşte cu un „Formidabil!” rămas în memoria dirijorului la final de spectacol ori cu amintirea exclusivă a prezenţei orchestrei pe scena Ateneului Român. Constantin Călin nu-i poate uita „ţinuta dreaptă, impozantă, tâmplele grizonante sau şuviţa de păr rebelă care-i cădea în timpul actului dirijoral”, iar Ozana Kalmuski-Zarea îi apreciază „elaborarea de versiuni precise şi frumoase ale partiturilor” („Enciclopedia judeţului Bacău”, 2008).
Intenţionăm ca în 2024 să organizăm la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău evenimentul „100+1”, dedicat, evident, lui Igor Ciornei. Ne vor fi alături, printre alţii, Pavel Ionescu şi un instrumentist de la o orchestră din ţară, care deţine vioara celui omagiat. Doamne-ajută!
