Poarta metalică de la intrarea în curte avea două dimensiuni, se ridica deasupra, ca atunci când se agăţa de ea să se legene, scârţâind-o, dar era şi sub mâna lui, cu care o trântea grăbit, în adolescenţă.
O poartă mare, dar şi mică, deşi era una şi aceeaşi.
El crescuse.
Cele opt trepte din lemn până la uşă încă îi mai purtau stropii de sânge de când se rostogolise pe ele – abia începuse să meargă în picioare -, dar, douăzeci de ani mai târziu, se zvârlea peste scară, ca să nu întârzie la antrenamente.
Acum le-ar fi coborât una câte una, ţinându-se de balustradă, dar, la un timp, casa fusese demolată cu totul.
Cele două perspective asupra porţii nu se mai confruntau cu nicio realitate.
Nici în cazul scării.
El, însă, era acolo, cu degetele mici, de fildeş, înăuntrul celor pătate şi noduroase de acum.
Ca pomul, cu cercuri tot mai mari, simţea, încă, lăstarul iniţial din centru.
În prima amintire despre Moş Crăciun, părinţii îi spuseseră că Moşul venise şi că se poate uita pe geam, să-l zărească afară; era noapte şi nu se vedea nimic şi probabil că pe asta mizaseră şi ei; dar, din fereastră, lumina cădea peste zăpada albă din curte, un cristal de zăpadă strălucea ca un curcubeu mic, raza pâlpâia, îşi schimba mereu culoarea, îi făcea semn.
A fost convins că Moş Crăciun este foarte mic.
Iar părinţii au devenit confuzi când le-a spus că l-a văzut.
Scânteierea aceea vie i-a rămas ca prima perspectivă, dar acum, uneori, se îmbracă în haine roşii, făcând pe Moş Crăciun.
Nu seamănă deloc.
