«În urmă cu un deceniu, studenții grupei 305 a Facultății de filozofie din București au hotărît să facă o vizită într-un tînăr oraș, aflat la vîrsta copilăriei, ca încadrare în timp, și la cea a unei maturități depline, ca funcție economică și socială : orașul petrochimiei de pe Valea Trotușului. După fluturările de batistă de rigoare, după interminabilele recomandări — ai grijă să…, ai grijă să nu…, trenul s-a pus în mișcare, și timp de șase ore ne-a purtat peste cîmpii spre o așezare despre care știam că are o industrie puternică, o populație extrem de tînără și un trecut bogat în istorie.
Recapitulînd, în cursul nopții, ceea ce știam de prin ziare și din auzite, ne-am dat seama că dacă în fața unui profesor de geografie am fi putut face față unor întrebări, față de noi înșine aveam o mulțime de semne de întrebare. Dimineața coboram într-o gară semirurală, și după cîteve sute de metri pășeam pragul unui oraș care avea să ne releve, în fiecare zi a vizitei, cîte o filă de carte vie despre oamenii și locurile lor.
Primarul orașului a ținut, atunci, să ne informeze că în urmă cu 10 ani și-a încetat existența o comună oarecare, făcînd loc la ceea ce se vedea: o aglomerare de forme ciudate, verticale din ce în ce mai înalte, care-și ridicau capetele încercînd să privească mai departe, tot mai departe peste cîmpia pustie de holde, dar pe care o bănuiam plină vara de grîu și de flori. Orașul ni se dezvăluia ca un torent ordonat de otel, beton și sticlă, așezat pe o fărîmă de pămît intre două rîuri și o colină. Mecanism frumos, desăvirșit de o mînă omenească, de mina unui Pygmalion fascinat de Galateea sa, copleșit de frumusețea pe care a creat-o.
Buchet de blocuri, punctate în noapte de licăririle ferestrelor, în spatele cărora se ascunde omul, ființă mică și ingenioasă ce a creat acești mamuți din apa, piatra, nisipul și fierul munților. Oraș frenetic — sumum de forță umană — forță cu sute de fațete, care oferă totul celui harnic și cu imaginație. De atunci a mai trecut un deceniu, și iată-ne în fața jubileului , 20 de ani de la înființarea orașului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ce reprezintă, astăzi, așezarea citadină de pe Trotuș ?
Cine și ce sunt oamenii ei, ce anume reprezintă tradiția și cultura unor locuitori cu o vîrstă medie de numai 25 de ani ? S-ar putea răspunde că așezarea reprezintă petrochimia moldovenească, CAROM-ul românesc, energia electrică și termică, că oamenii ei sunt reprezentanții celei mai tinere și mai dinamice industrii a secolului (chimia), foști, păstori, plugari, forestieri, căruțași dacă vreți, deveniți miraculos de repede chimiști, petroliști, energeticieni, oameni care nu-și întemeiază prezentul pe o tradiție economică sau culturală veche, dar cu o cultură angajată pe drumul afirmării. Răspunsul ar fi (și este) exact, dar nu suficient.
Ca să fie, e necesar să vizitezi satul înfipt în coasta înaltelor blocuri, sau să călătorești cu autobuzul din centrul orașului spre Borzești. Acest drum echivalează cu un salt din secolul al XVIII-lea în secolul XX. Atunci se va putea înțelege miracolul transformării unui cătun insalubru, într-un oraș modern, în numai două decenii de muncă harnică și neobosită. Mai greu va fi să înțelegem formidabila capacitate a oamenilor de a se transforma din aproape nimic în ceva deosebit. Și chiar dacă nu vom înțelege, vom ști că această capacitate există. Oamenii aspiră spre izvoare , izvoare de cunoștințe, cultură și de caracter specific al așezării lor.
Acestea pot fi căutate în și mai tinerele edificii ale Casei de cultură, în laboratoarele de cercetare științifică de pe platforma industrială, în școlile și bibliotecile orașului, în sălile de sport, pe stadioane, cărora li se pot alătura, fără reticențe, instituțiile pentru copii, spitalul, restaurantele, cofetăriile, magazinele și toate celelalte instituții puse in slujba omului.
Caracterul specific al orașului este legat organic de industria petrochimică, de viața împărțită între muncă, familie și studiu, de căutare a noului, de promovare a progresului în care sunt angajați locuitorii lui. Peste tot, oriunde apare un element care să ducă la îmbunătățirea vieții cetățeanului, oamenii îl caută, participă, se zbat să-l scoată la lumină, să-I facă eficient, îmi amintesc oricînd cu bucurie de modul cum au știut oamenii să rezolve o problemă grea, cu care era confruntat întregul oraș : poluarea excesivă cu clor și cu alte substanțe ce scăpau în atmosferă în cantități îngrijorătoare.
Și-au dat mîna atunci muncitori, maiștri, ingineri, medici, oameni de toate profesiile, care au rezolvat în bună măsură această grea problemă. Nu definitiv, pentru că nici nu se putea. Mai sînt necesare căutări, studii, nopți nedormite pînă cînd cerul va deveni perfect limpede iar aerul fără miros, îmbucurător este faptul că oamenii știu și nu trec cu vederea această problemă, că nu sînt blazați. Și nici nu pot fi la o vîrstă atît de tînără, fascinant de tînără. A lor și a orașului lor.»
Vasile PRUTEANU
Steagul roșu – 3 decembrie 1972
