În afara numeroaselor zile libere oferite de stat, România se remarcă și printr-o inflație de zile cu statut de sărbătoare națională; în privința Zilei Naționale a României, între 1860 și 2023, țara noastră a oscilat, în funcție de contextul istoric, între cinci date calendaristice diferite – toate cu o puternică încărcătură politică: 24 ianuarie – Ziua unirii Principatelor Române (începând cu anul 1860), 10 mai – Ziua Independenței României și a Monarhiei (prima atestare documentară a zilei de 10 mai drept sărbătoare națională este din anul 1869; între 1869 și 1947), 8 iunie – Ziua Restaurației și a Tineretului (1931-1940), 23 august – Ziua „Marii Insurecții Armate Antifasciste” (1949-1989) și, cea mai recentă, 1 decembrie – Ziua Națională a României (începând cu anul 1990). În legătură cu actuala sărbătoare națională a României, trebuie să precizăm faptul că ea a fost implementată prin intermediul prevederilor legii nr. 10 din 1990, votată la scurt timp după tensiunile interetnice de la Târgu Mureș și după mineriada din iunie 1990. Legea nu face nicio precizare cu privire la semnificația sau la motivul alegerii acestei date drept zi națională, dar, prin importanța și simbolistica ei istorică, a reușit să combată simpatiile monarhice legate de ziua de 10 mai și, pe de altă parte, a minimalizat solicitarea opoziției anticomuniste de adoptare a zilei de 16 decembrie drept zi națională a României postdecembriste.
Care sunt semnificațiile zilei de 1 decembrie?
1 decembrie 1918 este un exemplu pilduitor despre capacitatea românilor de a se organiza, de a fi solidari, de a fi darnici și, nu în ultimul rând, o dovadă grăitoare a faptului că, pentru a se transforma în Triumf, un Ideal are nevoie, în primul rând, de tenacitatea, de reziliență.
Măreția acestui moment constă în capacitatea românilor de a fi împreună într-un moment favorabil, dincolo de contextul geopolitic și militar, dincolo de greutățile conjuncturale; lipsiți de mijloacele moderne de comunicare și de informare și fără a avea o infrastructură rutieră funcțională, de la cel mai mic cătun și până la marile comunități rurale din Transilvania, românii (3 milioane) s-au adunat, s-au organizat și au mandatat pe fiecare dintre cei 1.228 de delegați cu votul lor pentru Unirea cu vechiul Regat. Cele 130 de cercuri electorale din comitatele românești, episcopii celor două biserici, delegaţii consilierilor locali, ai societăţilor culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai asociațiilor de meseriași, ai organizaţiilor militare și ai studenților, alături de cei peste 100.000 de români adunați pe Câmpul lui Horea, ne vorbesc nouă astăzi despre faptul că pentru a exista și pentru a se afirma, o națiune are nevoie de Solidaritate și de Organizare.
Pe de altă parte, subliniez aici spiritul democratic, deopotrivă, modern și profund creștin, cu care românii ardeleni au abordat actul Unirii; cine a citit măcar o dată Rezoluția Marii Uniri, a regăsit acolo grija și gândurile lor pentru națiunile conlocuitoare, cărora le erau acordate drepturi egale și deplina libertate națională, dreptul de a-și folosi limba maternă în școală, în administrație, biserică și justiție, dreptul de a alege și de a fi ales, proporțional cu numărul locuitorilor, deplină libertate confesională. De altfel, prima condiție a unirii tuturor românilor, înscrisă în actul de la Alba Iulia, este tocmai recunoașterea drepturilor egale pentru toate națiunile conlocuitoare – „nu vom pedepsi progenitura pentru păcatele părinților”, se spune în preambulul documentului.
Nu în ultimul rând, 1 decembrie ne vorbește despre tenacitatea cu care românii au luptat pentru Idealul unionist; după numeroase încercări eșuate, după martirii Horea, Cloșca și Crișan, după Craiul munților, Avram Iancu, după memorandiști, istoria a deschis atunci pentru noi o fereastră de oportunitate, un portal dincolo de care toate nereușitele noastre s-au transformat în Triumf Național.
Cum ne raportăm în prezent la Idealul unionist?
Marea Unire a românilor din anul 1918, rămâne – până astăzi – cea mai importantă realizare a națiunii române, un fapt cu atât mai solemn, mai plin de semnificații, cu cât Unirea s-a materializat într-un context geopolitic deosebit de complex, aproape neverosimil – disoluția, aproape simultană, a marilor imperii cu pretenții hegemonice în estul Europei: Imperiul Țarist, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul Otoman. Toate acestea, având în fundal finalul Marelui Război și apariția primului virus ideologic totalitar – mișcarea bolșevică. Ceea ce a contat, însă, a fost actul de voință al națiunii române, prezența celor peste 100.000 de compatrioți pe Câmpul lui Horea – cea mai mare adunare a românilor ardeleni de până atunci – în pofida timpului rece, a dificultăților legate de transport și chiar în ciuda pericolului reprezentat de manifestarea celei mai letale pandemii din istoria umanității – gripa spaniolă.
La mai bine de 100 de ani de atunci, cea mai mare parte a românilor nu-și cunosc aproape deloc țara iar legăturile interregionale sunt pe măsura rețelelor de autostrăzi care ar fi trebuit să lege provinciile istorice; simpla alipire a unor teritorii nu poate fi echivalată cu formarea acelei stări de spirit ce oferă coeziune și vitalitate unei națiuni. Dacă vom continua să aniversăm Unirea cu gândul la trecut, dacă vom continua să elogiem fapta celor 1.228 de delegați fără să ne gândim la viitor și fără să înțelegem că distanțele nu generează apropiere, că Unirea se naște ÎN și CU fiecare nouă generație și că toți suntem direct responsabili pentru conservarea acestui succes național, atunci riscăm, la un moment dat, să nu mai avem ce să sărbătorim. Unirea nu reprezintă un cec în alb oferit generațiilor viitoare ci un legământ pentru care au trudit toate generațiile până la noi. Națiunile, la fel ca fiecare dintre noi, nu pot trăi în afara visurilor, iar națiunile fără Idealuri sunt națiuni fără viitor.
La Mulți Ani, România! La mulți ani, milioanelor de visători în limba română!