La scurtă vreme de la începutul stagiunii, Teatrul Bacovia ne invită deja la cea de-a treia premieră, ceea ce este întru totul lăudabil ca ritm de lucru. De apreciat este și diversitatea opțiunilor repertoriale. După un spectacol pornind la un muzical, „O poveste super fericită ( Despre cum e să fii super trist )” și un altul, cu un text celebru, „Zeul măcelului”, de această dată, regizorul teatrului, Mădălin Hîncu, aduce în atenția publicului o piesă clasică. De fapt, o dramatizare după nuvela scriitorului american John Steinbeck „Oameni și șoareci” (1937), care concentrează câteva dintre temele dominante ale literaturii cunoscutului autor, distins cu Premiul Nobel pentru opera sa de o profundă umanitate.
Prima imagine, când intri în sală, este cea a unui personaj la față de cortină, adâncit în lectura unei cărți. Citește o poveste și ne-o va spune și nouă. Apoi cortina se ridică și vedem o frumoasă scenografie, concepută în două planuri, unul de sus, sugerând malurile unui râu, cu stufăriș, iar în partea de jos un mizer interior de baracă. Aici va ajunge un cuplu ciudat, alcătuit dintr-un bărbat obișnuit și un uriaș, doi muncitori zilieri în căutare de lucru la ferme. Aflăm că sunt fugari, cel mare de statură, Lennie, intrând mereu în buclucuri, pentru că este un debil mintal înzestrat cu o forță fizică neobișnuită, de temut. Plăcându-i să atingă lucruri moi, a fost atras de rochia de catifea a unei fete și a vrut să o atingă. Dar strânsoarea lui a îngrozit-o pe fată, care a crezut că vrea să-i facă rău și început să strige, iar oamenii, furioși, l-au învinuit de încercare de viol, așa că numai fuga, împreună cu protectorul său, George, l-a scăpat de linșaj.
Cum de sunt împreună cei doi oameni atât de diferiți, ce anume îi leagă? În timpuri de individualism feroce, de disperare, când fiecare om voia să-și salveze pielea, să supraviețuiască pur și simplu după marea criză economică a anilor ’30. George și Lennie au o poveste a lor, un vis, dorindu-și un locușor al lor, o bucată de pământ, cu grădină, unde ei fi liberi, niște mici fermieri care vor trăi din „seva pământului”. Și unde Lennie va avea grijă de mulți iepuri frumos colorați, cu blana mătăsoasă.
Și fața acestui copil mare, care crede orbește tot ce-i spune George, radiază de o imensă fericire, repetând, ca într-o incantație, vorbele auzite. Da, ei doi nu sunt ca alții, care nu au niciun scop în viață, pentru că ei nutresc același vis, aceeași speranță. Și se au unul pe celălalt în grijă, nu sunt singuri. George îi zice de fiecare dată tovarășului său care nu gândește ce are de făcut, îl dăscălește atent, precaut, ca să evite situațiile conflictuale, necazurile.
Nu va putea să împiedice însă deznodământul tragic, al cărei suflu funest se simte încă de la începutul spectacolului, admirabila muzică a lui Adrian Piciorea creând o atmosferă densă, cu sunete premonitorii, cu picurări de iluzorie fericire în puținele momente de visare, cu sfâșietoare tristețe spre final când totul se surpă. La ferma unde s-au oprit, Lennie va omorî nu un șoricel sau un pui de cățel, cum mai făcuse, ci o tânără femeie (nevasta lui Curley, fiul șefului) căreia, mângâindu-i părul moale, îi va frânge gâtul cu forța incontrolabilă a mâinilor sale. Ca să-l scape de cumplita răzbunare a lui Curley, într-o scenă de un tragism copleșitor, George, din milă și afecțiune pentru bietul lui prieten total neajutorat, îl va împușca din spate pe Lennie, spunându-i, pentru ultima oară, povestea cu iluzoria lor bucățică de rai.
În spectacolul lui Mădălin Hîncu, care a avut inspirația să-i ceară o nouă traducere a textului (și ea sună excelent!) lui Bogdan Budeș, Lennie este Eduard Burghelea, care revine pe scenă, după o mai lungă pauză, între timp având atribuții directoriale.
Din fericire, acest lucru, pauza, nu se simte, actorul jucându-și personajul cu toată ființa lui. Și-a studiat rolul și l-a clădit minuțios, bucată cu bucată; a luat o înfățișare naivă, stângace, o privire candidă, o voce copilăroasă, cu o rostire rară, cu intonații de mirare continuă, de nesiguranță, o anumită mecanică a mâinilor periculos de puternice, un mers greoi, redând întreaga starea de inocență a unui copil mare. Se află într-o strânsă, susținută relație de comunicare cu interpretul lui George, Adrian Ionescu, și el foarte bun, sigur pe el, transmițând exact și cu nuanțe inteligent plasate trăirile contradictorii ale personajului. O izbutită, meticuloasă compoziție îi aparține lui Ștefan Huluba, bătrânul infirm Candy.
În chipeșul căruțaș Slim, Marian Dumitru are o prezență remarcabilă, fiind calm, așezat, înțelegător, uman. Valentin Braniște surprinde exact trăsăturile lui Carlson, egoist, cinic, perfid. Ștefan Alexiu este întruchiparea veridică a lui Curley, „un mărunțel din cei cărora le sare repede țandăra”, fricos, isteric, bântuit de o gelozie fără leac. Negrul Crooks (el apare și în ipostaza de povestitor), lucid și resemnat, iubitor de înțelepciunea din cărți, dar cunoscând bine și viața, este convingător redat în Tudor Hurmuz. Se tot fâțâie prin baracă, provocatoare, cu ochii după bărbați, nevasta lui Curley, care fuge și ea, în felul ei, de o apăsătoare singurătate. E o nefericită, fără nume, e doar nevastă, deși a visat și ea cândva la o altă viață, desigur, visuri ieftine, caraghioase, de provincială amărâtă care se vedea actriță la Hollywood. O creionează o actriță talentată Mădălina Mihai, cu atitudini, gesturi nimerite.
Apariții episodice, corect rezolvate au Alexandru Bodron (Whit) și Bogdan Buzdugan (Șeful).
Având o echipă funcționând organic, cu inventiva scenografă Clara Pop, Costi Baciu (autor al unui lighting design de o expresivitate și o poezie aparte), Adrian Piciorea (sugestiv sound design), Ronin (grafica), regizorul Mădălin Hîncu a creat un spectacol consecvent stilistic, care degajă energii și emoții puternice, vorbind tulburător despre cât de fragilă este ființa umană, despre singurătate și spulberarea viselor, a iluziilor.