În 1868, scriitorul francez Teophile Gautier profețea că „în curând, gările vor deveni noile catedrale ale umanității, centrele spre care duc toate drumurile”. La mai bine de un veac și jumătate distanță, omenirea continuă să frecventeze „catedralele” lui Gautier. Să creadă în drumul de fier. Și să se încreadă în el.
În lumea civilizată, o călătorie cu trenul este plăcută, confortabilă și la îndemână. Iar dacă excludem trenurile de mare viteză, nici nu-i prea scumpă. Conducerea Căilor Ferate din Italia anunța că în lunile iulie și august s-a înregistrat un total de 75 de milioane de călători cu trenul în Peninsulă. Ok, vorbim de vârf de sezon, inclusiv turistic, iar Italia este campioană în materie.
Dar 75 milioane, Doamne-Dumnezeule, înseamnă cam de patru ori populația României! Și vorbim de numai două luni. Până la urmă e o chestiune de mentalitate și de condiții. Iar cei doi factori se intercondiționează, firește. De mentalitate: în lumea civilizată cu trenul faci naveta, călătorii de plăcere, de afaceri sau de necesitate, în timp ce la noi, să mergi cu trenul reprezintă, pentru mulți, o înjosire:
„Te-ai dus cu trenul? Pe bune acum, cu trenul?!”. Și de multe ori chiar e o înjosire ținând cont de starea gărilor și a trenurilor. Ca să nu mai vorbim de întârzieri: de curiozitate, verificați parcursul trenurilor de noapte Bacău- București și vă veți convinge. Iar dacă vreți să călătoriți la mare cu trenul în sezonul estival, aveți o singură șansă: să vă procurați bilete încă din momentul în care se pun în vânzare, cu 30 de zile înainte. Altfel, aleluia! Ați zice că, având în vedere numărul mare de solicitări, CFR-ul se va grăbi să multiplice numărul curselor către Litoral. Aș! Cui îi pasă?
Ce-i al statului, adică al tuturor este, de fapt, al nimănui. Cât despre starea gărilor, de multe ori o întrece pe cea în care se află trenurile patriei. Nu are nimeni pretenția ca gara din Pașcani să arate precum un mic muzeu așa cum e cea din Taormina- Giardini ori ca Ploiești Sud să poată rivaliza cu Stazione Santa Maria Novella din Florența, acea bijuterie arhitectonică semnată de Gruppo Toscano condus de Giovanni Michelucci. Mică paranteză: cunosc pe cineva- altfel, om umblat- care, ajuns la Roma Termini, a crezut că a nimerit într-un mall, nu în gară. Din acest punct de vedere, putem sta în pace: nu există niciun risc ca Gara de Nord București să fie confundată cu vreun lanț de magazine de firmă. Revenind, mi-aș dori ca gara din Bacău, de exemplu, să arate așa cum era în urmă cu 40 de ani.
Țin minte perfect cum, în 1983, după lucrările de extindere și modernizare, ți-era mai mare dragul să urci la etaj, pentru a completa un buletin Pronosport sau să cobori în pasaj, pentru a vedea ce mai e nou în vitrina de „cosmetice”. Acum, ți-e și groază să ajungi în gară, fie doar și pentru a aștepta pe cineva. În loc de catedrală, avem o biată biserică de țară, uitată de vreme, de Bunul Dumnezeu și- mai trebuie spus?- de factorii în drept.
