Mărturisesc că, deși au trecut mai bine de patruzeci de ani de când mă duc la teatru din motive profesionale, simțurile mele nu s-au tocit deloc. Nu profesia de critic este cea care se află pe primul loc în neîntreruptul ritual al mersului la teatru, ci o curiozitate mereu vie, dorința de a vedea ceva nou, interesant, care să mă prindă ca într-un vârtej, să mă atingă, să mă uimească. Sigur, am văzut și o mulțime de spectacole mediocre, dintre cele care se șterg din memorie aproape imediat ce ai părăsit sala teatrului. Dar șansa mea extraordinară a fost să mai prind unele spectacole dintr-o glorioasă perioadă a teatrului românesc, mă refer la deceniile 7- 8 ale secolului trecut. Iar cel mai iubit teatru pentru mine, unde se întâmplau adevărate minuni, era Bulandra. Acolo, în primul meu an de studenție, am văzut un spectacol devenit legendă (și care, după premiera din 1968, s-a jucat timp de nu mai puțin 12 ani pe acea scenă), „Nepotul lui Rameau”, de D. Diderot, în regia lui David Esrig, cu doi actori fenomenali, Gheorghe Dinică și Marin Moraru.
Un eseu filosofic sclipitor despre întortocheata natură umană și problemele existenței, o concentrare a temelor iluminismului, o satiră filosofică și politică. De fapt, mai simplu, un dialog și o meditație implicită despre condiția umană, care trezește mereu întrebări, neliniște. Amândoi actorii erau geniali. Marin Moraru avea un joc extrem de subtil, cu o mulțime de nuanțe și cu acel tip de comic grav, foarte special, care-i era propriu. Cu ochii lui rotunzi, de copil mirat sau de bătrân înțelept, cu o gură arcuita ca un accent circumflex, cu toate micile lui gesturi (o anumită expresivă coregrafie a mâinilor mi-o amintea pe aceea, atât de rafinată, a lui Ion Finteșteanu), cu intonațiile sale, când candide, când categorice, actorul îl personifica pe filosoful Diderot, multiplicat într-un savant, ingenios joc de oglinzi. De fapt, tot decorul era alcătuit din panouri cu oglinzi, care captau în orice moment diferite semnificații. Iar Gheorghe Dinică, jucând cu toată ființa sa, era eclatant, cu o vervă fosforică.
Astfel că, unul dintre comentatorii spectacolului a afirmat despre el că părea mai curând „o întreagă trupă actoricească masată într-un singur actor”. Extraordinar, într-adevăr! Da, teatrul românesc a avut mulți „actori care ard fără rest”, așa cum i-a numit Miruna Runcan într-o cartea ei cu acest titlu. S-a scris mult, cu semnături prestigioase, despre acest spectacol în care puteai „să vezi idei”, și care a fost surprinzător de longeviv, în ciuda unor pronosticuri nefavorabile (Esrig chiar a fost avertizat că o „să-și rupă gâtul” cu el), întrucât era considerat genul intelectualist, fără priză la public. Foarte grăitoare în acest sens este o întâmplare relatată de David Esrig, care, reîntors după mult timp în țară (a emigrat în Germania, în 1974, pentru că i-au fost interzise două spectacole de cenzura comunistă, iar acolo, la München, a înființat celebra Academie Athanor), ca să facă un film, a rugat-o pe telefonista de la hotel să-i facă legătura cu soția sa, care rămăsese acasă. Iar femeia, auzindu-i numele, l-a întrebat dacă el este regizorul spectacolului „Nepotul lui Rameau”, pe care-l văzuse de câteva ori. Fapt care l-a emoționat profund pe artist, pentru că venea de la un om dinafara domeniului, un simplu spectator.
Teatrul este o artă a clipei, care piere cu fiecare lăsare de cortină. Nu aspiră la eternitate, ceva din ființa lui semănând cu vârstele omului. Și în această luptă cu timpul, în efemeritatea lui îi stă frumusețea. Cei care lucrează în teatru, deși știu că arta lor nu va dura, vor totuși „să se ia la întrecere cu timpul neiertător”. Teatrul e mai mult decât viața, o fascinantă construcție de lumi posibile sau, cum spune regizorul despre care am povestit câte ceva, este „filosofie aplicată, gândire în acțiune”.
Mergeți la teatru ca să ieșiți din banalitatea vieții și să vă întâlniți cu alte și alte personaje, fiecare cu adevărul său, și cu noi lumi posibile.