România nu e prea cunoscută în lume. Nici n-are cine s-o promoveze, la drept vorbind. Poate că, prin sport, ne mai știe vreunul. Dar și așa, doar cei din domeniu află că un campion s-a născut aici. În rest, străinii, mai ales cei cu bani, care ar putea să ne viziteze, lăsând o parte din economiile lor, pe la hoteluri, magazine sau restaurante, habar n-au unde este țara noastră pe hartă.
Și nici nu cred să fi considerat România o opțiune. V-aduceți aminte când Michael Jackson saluta publicul, la concertul susținut la noi, prin anii ’90, strigând „Bună seara, Budapesta!”? E pardonabilă, greșeala. Vorbim, totuși, despre un superstar american care acceptase să vină la noi, deși ar fi făcut mai mulți bani prin alte țări. Plus că mai aflase și lumea că existăm, dacă ne gândim că peste 60 de țări erau conectate la mega – concertul starului american.
Câțiva ani mai târziu, solistul trupei Metallica făcea aceeași confuzie între noi și unguri, iritându-i, desigur, pe naționaliștii de-aici, și nu numai. Acum, n-aș zice că vecinii ar avea mai multe de arătat decât noi. Numai dacă ne gâdim că suntem de două ori și ceva mai mari ca ei. Te și miri cum de-a greșit cuplul de australieni, vacanța la Budapesta, cumpărând bilete pentru București. Bine măcar c-au înțeles, până la urmă, că au mai multe de văzut pe-aici. Problema este că străinii, odată ajunși pe la noi, se lovesc de bariera transportului, în special cu trenul. Și mie mi-ar plăcea teribil de mult să călătoresc cu trenul.
Aș face-o à la longue, pentru că, într-adevăr, altele sunt plăcerile pe care ți le oferă mersul pe calea ferată, comparativ cu mașina. Mai poți vedea ceva din fuga trenului, mai faci o poză – două, cunoști oameni noi, socializezi, auzi povești pe care, în alte condiții, n-ai avea cum să le afli. Mi-e teamă, însă, că străinii ar rămâne cel puțin dezamăgiți, dacă nu oripilați, de condițiile din trenurile noastre. Nu mai zic de timpii foarte mari în care se călătorește, chiar și pe distanțe relativ mici. Îmi imaginez repetându-se faza din filmul „Profetul, aurul și ardedelenii”, când niște americani se scandalizau de prezența „amerindindienilor” din vagon care duhăneau de zor, în fapt români de la Poplaca. La o adică, nici nu sunt mari diferențe, să fim sinceri! Trenurile noastre, de-acum, merg la fel de încet ca alea din 1880. Iar condițiile din vagoane sunt asemănătoare, dacă ne-amintim de mizeria necurățată de decenii sau de wc-urile în care e riscant, de-a dreptul, să intri, la o nevoie urgentă. Despre locomotive, nu mai zic: sunt bombe pe roți.
Cum să te simți în siguranță în tren, dacă majoritatea sunt vechi de peste … 40 de ani, iar locomotivele iau foc, de-a binelea? Și asta în vreme ce suedezii, ungurii și…bulgarii, comandă de la noi, de la Craiova. N-are rost să te gândești măcar la trenurile cu hidrogen. Putem spera la cele câteva zeci de trenuri electrice de la compania franceză Alstom, producătoarea primelor TGV-uri, și la altele fabricate de polonezii de la Pesa. Și, tot n-ar ajunge să înlocuiască miile de garnituri care străbat întreaga țară. Rămâne să privim, așteptând la bariera de lângă Poliție, cum trec agale trenurile…cu un singur vagon. Râsul curcii!
