Recenta premieră a teatrului băcăuan cu „Zeul măcelului” de Yasmina Reza ne propune un debut regizoral, cel al Andreei Lucaci. O pală de vânt proaspăt, înnoitor bate în teatru și asta nu e rău deloc, dimpotrivă, era necesar. Trupa e vizibil, simțitor întinerită, la conducerea teatrului se află un tânăr actor, așa că, în acest context, susținerea generaționistă, în sensul ei benefic, este cât se poate de firească. Și scenografa Diana Nistor este o creatoare foarte tânără și talentată, care vine din zona independentă, spațiul imaginat de ea pentru spectacol fiind foarte personal și interesant ca idee, la care voi reveni în rândurile de mai jos.
În ceea ce privește alegerea repertorială, ea merge la sigur, piesa Yasminei Reza, celebru dramaturg francez, cel mai prezent pe scenele internaționale, fiind una multipremiată. Este laureată a prestigioaselor Premii Molière, Tony și Laurence Olivier, ultimul fiindu-i acordat pentru valoroasa comedie satirică „Zeul măcelului”, pe care o vedem acum la Teatrul „Bacovia”. Scrisă cu un desăvârșit meșteșug, combinând elemente de teatru bulevardier, dramă burgheză și teatru al cruzimii, piesa (ecranizată, cu mare succes, de Roman Polanski) are un subiect actual, personaje bine configurate și, mai cu seamă, un veritabil ping-pong de replici incisive, inteligente, savuroase. În piesă, care are un titlu foarte puternic, acțiunea se petrece într-un salon unde două familii se întâlnesc pentru a rezolva amiabil incidentul petrecut între băieții lor, de 11 ani, elevi la aceeași școală. Agresorul este copilul cuplului Reille, care l-a atacat violent, cu un băț, pe cel al soților Houllié, rupându-i doi dinți. Ambele cupluri se arată, pentru început, dispuse la o conciliere și totul începe pașnic, cu o discuție pe un ton moderat, un schimb de banalități, în timp ce invitații sunt serviți de gazdă, Véronique Houllié, cu o tartă de fructe. De altfel, și cadrul scenografic este unul luminos, plăcut, cu elemente ludice, din moment ce pereții sunt tapetați cu imagini de desene animate, viu colorate, iar pe canapea tronează un urs uriaș, și alte jucării fiind împrăștiate prin încăpere. Diana Nistor spune că ideea i-a venit de la o replică a lui Michel, tatăl băiatului rănit: „Copiii ne acaparează viețile, le fragmentează”. Ideea este interesantă și pentru contrastul creat în acest decor idilic de dezastrul care urmează, când măștile politeții convenționale cad și instinctele primare se dezlănțuie. Aparent, cele două perechi sunt diferite (profesii, mediu social, preocupări, concepție de viață): Alain Reille este un avocat care lucrează, extrem de profitabil, pentru niște companii farmaceutice, în timp ce Annette, soția, e economistă. Respiră bunăstare, suficiență, fiind cam scorțoși. Soții Houllié sunt diferiți; Véronique este tipul de intelectuală cu pasiune pentru artă, în plus, e preocupată de probleme și cauze umanitare. Lucrează într-o librărie și scrie articole. Iar Michel e agent de vânzări, un tip fără fasoane, cam „terre à terre”, plafonat adică și insensibil.
Notele de comedie neagră apar când, în aburi de alcool, după câteva pahare de rom, pânza friabilă a aparențele se topește treptat și personajele își arată adevărata natură. Ipocrizia cea mai crasă, cinismul intră în joc, oamenii se atacă între ei, rând pe rând, trecând când într-o parte, când în alta, stabilind alianțe pe moment. Vedem o mică scenă de solidaritate feminină, apoi cuplurile adoptă alte tactici, emit diverse judecăți, unele scandaloase, departe de o conduită morală, se contrazic, se insultă, dezvăluie frustrări acumulate, conflicte latente, lucruri inavuabile. În fine, asistăm la un adevărat măcel a tot ce înseamnă principii, convingeri sănătoase, bună-cuviință, maniere etc. Totul devine teribil de insalubru, horror chiar, din moment de eleganta doamna Annette vomează pur și simplu peste albumele de artă ale lui Véronique. Aceasta este interpretată în mare vervă de Adelaide Perjoiu-Bighe, a cărei evoluție este întru totul admirabilă, excelent dozată. Sub ochii noștri, intelectuala cu un aer boem și vestimentație boho-chic, prețioasă în atitudine și în vorbe, o maniacă a curățeniei, a igienei (le dă musafirilor botoșei medicinali), se transformă într-o femeie cu ieșiri vulgare, apucată parcă de amok. Tocmai ea, susținătoare a „rolului pacificator al culturii”! Dar, după cum o demască soțul ei, Michel, cu o unsuroasă satisfacție, doamna e alcoolică, de fapt. Se mai depresurizează, biata de ea, sastisită de banala căsnicie cu un mediocru. În toate momentele, actrița este prezentă cu acuitate, marcând exact schimbările de stări, de umoare. Îi răspunde susținut, prompt, cu un simț precis al relației, Dumitru Rusu (Michel), cu o dezlănțuită poftă de joc, de un comic grimasant.
Își conturează veridic personajul Andreea J. Darie, Annette a ei ascunzând sub aerul stylish, o femeie fragilă, isterică, neglijată de soț, profund nefericită, cu mici revolte și replieri atent punctate de actriță, cu măsură. Nedezlipit de celularul său, aferat, cu replici de o luciditate tăioasă, cinică este Alain, jucat cu aplomb de Ștefan Alexiu, care lasă să se întrevadă și latura ascunsă a acestui personaj, însingurarea, atunci când este deposedat de telefon și parcă, dintr-odată, e golit de sens, de importanță.
Cu un demaraj lent, cu o primă parte cum trenantă, regizoarea probează totuși că stăpânește, în mare, spectacolul. I-a asigurat creșterea ritmului în partea a doua, a desenat corect câteva scene (colaborând inspirat și cu Costi Baciu, autor lighting design) și a dat elemente particularizatoare actorilor în conceperea rolurilor. Mai era de lucrat la capitolul rostire, pentru că multe din replici nu se aud până la capăt, iar muzica e acaparatoare (sound design, Robert Găgeată).
Cert este că piesa și spectacolul „Zeul măcelului” trezesc reflecție, făcându-ne să râdem cam galben, strepezit, pentru că spune adevăruri inconfortabile despre lumea în care trăim și despre noi înșine, despre singurătate, frică, agresivitate, ipocrizie.
