1943
Iorgu Iordan, profesor la Universitatea „Cuza-Vodă” din Iaşi, publică la Institutul de Arte Grafice „Alexandru A. Ţerek” din localitate o lucrare devenită punct de referinţă în lingvistica normativă de la noi: „Limba română actuală – o gramatică a «greşelilor»”. Exemplarul pe care-l posed a aparţinut lui Alexandru Şendrea (1906-1986), profesor şi scriitor, şi mi-a fost dăruit de fiul acestuia, istoricul Eugen Şendrea. În 555 de pagini, ilustrând cinci ramuri ale disciplinei, se află o impresionantă cantitate de informaţie şi de analiză a acesteia din punctul de vedere al unui redutabil specialist în ştiinţele limbii.
Puncte de plecare
Sunt două, între care unul ţine de biografia intelectuală a autorului, după cum notează acesta: „Vorbirea şi scrisul conaţionalilor mei m-au pasionat încă de pe băncile liceului, în sensul că-mi puneau diverse probleme” care priveau „abaterile de la regulile gramaticale”, explicate atunci doar practic. „Mai târziu, când am început a lucra ca lingvist, au intervenit şi consideraţiile de ordin ştiinţific” (p. 14). Al doilea este cartea filologului saussurian Henri Frei „La grammaire des fautes” (Paris – Geneva – Leipzig, 1929), care i-a sugerat subtitlul propriei cărţi.
Greşeală/ eroare sau tendinţă/ direcţie?
Orice limbă cunoaşte o dinamică constantă, care se traduce prin abateri de la o regulă stipulată de lucrările normative elaborate de forul academic. Unele ţin de atitudinea vorbitorilor, care aleg adesea „scurtături” pentru a exprima părţi dintr-un mesaj, iar altele sunt de-a dreptul erori, care trezesc reacţii din partea majorităţii utilizatorilor unuia şi aceluiaşi sistem de comunicare. Uneori, ceea ce în urmă cu decenii era considerat o încălcare a normei ajunge să fie înregistrat ca formă recomandată. Un exemplu e chiar în citatul reprodus de Iorgu Iordan la pagina 14: „Întregul edificiu lingvistic se compune din foaste greşeli de limbă” (Heinrich Morf). Am alergat către paginile rezervate eratei (17 la număr), fără să dau de corecţia foaste-foste. Am deschis atunci îndreptarul ortografic al lui Sextil Puşcariu şi Teodor A. Naum din 1932, pentru a găsi că forma corectă este foastă. Într-un alt îndreptar, din 1940, apare indicaţia „foastă şi fostă”, pentru ca azi să-l avem doar pe fostă, probabil tratat ca formă neologică. Iată cum o „greşeală” (I. Iordan uzează de ghilimele pentru a deosebi tendinţa de eroare) nu era simţită astfel în 1943, când părea firească diftongarea o-oa în cuvinte din fondul vechi al limbii (verbul a fi, la modul participiu). DOOM3 (2021) face concesii cuvintelor din fondul nou: „filologă (livresc)/ (colocvial) filoloagă”, dar „filozoafă (livresc)/ filosoafă”, fără menţiunea „colocvial”.
O vorbă despre erată
Acribios, I. Iordan corectează extrem de atent totul. Cartea a fost culeasă manual, literă cu literă, încât adesea s-au confundat t cu f, l, i; ă, cu â, a; l, cu I; e, cu c; i, cu î, l; s, cu ş etc. I-a scăpat însă, la un volum atât de mare de material, o nearticulare: „Lingvişti (corect: lingviştii) au socotit necesar…” (p. 10, alineatul 2). Ediţia a doua a lucrării a apărut în 1947.
Ioan Dănilă
