Cât de ușor ies la iveală adevăratele trăsături de caracter ale unui om care ajunge într-o poziție de putere! În cele mai multe cazuri se produce o rapidă schimbare la față, un transfer de personalitate și persoana în cauză e atinsă parcă de sminteală. Toate obiceiurile urâte, care formează un caracter aidoma, adică mizerabil, meschin și josnic, sunt afișate cu ostentație. Un astfel de ins, ajuns într-o poziție socială care-l favorizează, e pătruns de importanța lui și are porniri megalomane. Tot ce face el e atins de perfecțiune, în timp ce alții sau altceva, oameni, manifestări sau chiar instituții sunt desființate scurt, în câteva cuvinte insultătoare. În fine, chiar și în cultură întâlnești indivizi care nu și-au terminat, din păcate, educația. Pentru că, omenia și caracterul nu țin de cultivarea minții și de aceea sunt mulți ticăloși citiți, culți. Or, se știe că nici măcar Socrate nu a reușit să-l facă mai bun pe frumosul, trufașul Alcibiade, care a rămas plin de vicii, o detestabilă lichea. Cultura nu poate naște un caracter, dar îl poate influența, îmblânzi, rafina, asta dacă un individ chiar vrea să devină mai bun, să-și deschidă mintea și sufletul cu adevărat, pentru a se împlini spiritual. Oricum, e foarte neplăcut ca, în lumea culturii, să ai de-a face cu indivizi aroganți și insensibili, capabili de mari nedreptăți și mojicii. Degeaba au citit o mulțime de cărți, din care reproduc mereu citate, pentru că nu le-au asimilat, așa cum s-a petrecut și cu tot ce au văzut și au trăit. Astfel de indivizi, exteriori, grandilocvenți, nu s-au umanizat, neavând adâncimea, finețea de percepție, sensibilitatea, libertatea interioară, lipsa de prejudecăți pe care, în mod normal, le aduce cultura.
Apropo de nefasta lucrare a puterii asupra oamenilor, în istorie au existat și excepții, cel puțin la nivel de bună intenție. Dacă nu mă înșel, Cezar pusese pe un slujitor să-i amintească, din când în când, că e muritor. Dat fiind tragicul să sfârșit, se pare că nu prea i-a folosit atenționarea.
Mai multe voci publice importante ale veacului trecut au convenit că
Vaclav Havel a fost „singurul politician a cărui fibră umană nu a fost alterată de exerciţiul Puterii”. Am auzit apoi, în nenumărate rânduri, cum se deplângea faptul că noi nu am avut un Havel. Dar îl meritam, oare? Pentru că, fiecare popor are conducătorii pe care-i merită. Fostul preşedinte ceh era un erudit, un scriitor cu un verb plin de forţă, un om sensibil şi de o înaltă moralitate. Un disident adevărat, care-şi profesa convingerile, îşi trăia ideile, nu renunţa la idealuri, detestând demagogia, falsul, mistificarea. Nu şi-a trădat niciodată credinţele, luptând pentru ele până la capăt, nu a făcut compromisuri, nu a cedat tentaţiei de a deveni un fel de star mediatic, în pofida unei evidente, copleşitoare chiar, charisme. Era un om întreg, integru, de o cuceritoare simplitate şi naturaleţe. Detesta locurile comune, poncifele, avea firesc, umor şi candoare. Din piesele sale de teatru, inteligente, vivace, de o caldă umanitate, desprind ideea că răul profită de libertate mai mult decât binele. Această îngrozitoare libertate a răului, născută din indiferenţa faţă de celălalt, din incultură, în ultimă instanţă, îi stârnea cele mai mari îngrijorări dramaturgului. Tragi-comicul din piesele sale este motivat în cartea de eseuri Tulburând pacea, astfel: „Este dificil să explici, dar fără râs noi nu am fi pur şi simplu capabili să facem lucruri serioase. Dacă i se cere cuiva să-şi croiască seriozitatea dramatică a feţei în raport cu seriozitatea problemei cu care se confruntă, el s-ar pietrifica în scurtă vreme şi ar deveni propria statuie”. Sunt de luat în seamă spusele lui Havel, într-un timp în care prea mulţi indivizi se cred importanţi, risipind vorbe mari, fluturând promisiuni deşarte, dar nefiind în stare de nicio acţiune benefică în chip real. Suntem sătui de fanfaronade și de farseuri, de impostori, de inși pietrificați, instalați pe false socluri. De unde ne privesc de sus și ne cred proști.
