Bricolaje: Secretul e sa nu abandonezi cursa

Faptul ca a mai trecut un an din viata noastra nu e neaparat in masura sa ne bucure. Pe unii chiar ii apuca rau de tot melancolia, mai ales pe cei care au atins un anumit prag de varsta. Adevarul este insa ca s-au schimbat multe lucruri in felul in care oamenii de azi isi percep varsta, ei considerandu-se tineri multa vreme, dincolo de prejudecatile legate odinioara de numarul anilor. De pilda, multe femei devin acum mame la 40 de ani sau chiar peste aceasta varsta, cand, pe vremuri, erai deja bunica. Asta se intampla acum in foarte multe tari europene, mai cu seama, e o noua tendinta, si e de inteles, din moment ce femeile sunt preocupate de cariera, in primul rand, de asigurarea independentei lor materiale. Si eu cred ca la 40 de ani esti in plina si frumoasa maturitate. Cunosc multi oameni care traiesc si se bucura cu toata fiinta de aceasta etapa a vietii lor, neavand deloc nostalgia tineretii. “Primii 40 de ani de viata ne dau textul, urmatorii ne ofera comentariul”, spunea un filosof foarte pesimist de felul sau, pe nume Schopenhauer. Dar e foarte interesant sa ai ce comenta, zic eu, mai ales in aceste vremuri postmoderne, cand se vorbeste chiar despre o cultura a comentariului. Drept pentru care am parcurs si eu un dosar al “Dilemei vechi” (o revista mereu tanara si proaspata, cu texte interesante, cu sprinteneala de idei) care glosa pe tema varstei de mijloc.
Am aflat ceea ce stiam, de fapt, si anume ca numerele rotunde nu spun nimic important despre noi, si ca fiecare gandim si ne simtim in felul nostru. Eu chiar ignor, fara buna stiinta, fara sa-mi propun asta, cati ani am, nu sunt obsedata de varsta, nu-mi numar ridurile si nu am spaime majore fata de trecerea timpului. Am insa grija ca timpul pe care-l am de trait sa nu se scurga aiurea. Nu-mi fac niste socoteli stricte, dar imi place sa mai adaug ceva, o pietricica acolo, la mica mea constructie de viata. Daca mi-e teama cu adevarat de ceva, asta s-ar numi irosirea fara rost. Cata vreme mai am dorinte de indeplinit, mai am proiecte, planuri, treaba de facut, nu ma simt inutila. Nu intru intr-o stare vegetativa, pentru ca am oroare de asta. Sunt inca in mers, in miscare, intr-o calatorie in care mai am ce afla si mai gasesc imbolduri de a continua sau de a incepe unele lucruri. De fapt, cred ca asta e secretul, sa nu abandonezi cursa, sa-ti deretici bagajul de voiaj, sa mai arunci ce e nefolositor, sa mai schimbi cate ceva, sa te arunci intr-o noua aventura a existentei tale. Cata vreme iti mai doresti ceva, esti viu. Si nu trebuie sa-ti doresti decat lucruri care-ti fac bine cu adevarat, fara se crezi in ce-ti vand altii la pachet. Fericirea este o chestiune pe cont propriu, nu are reteta universala. Si apoi, asta am inteles (desi o stiam deja) din articolele pe care le-am citit in dosarul de care va pomenisem, ca mult mai important decat a-si face un bilant este de a nu renunta la planuri de perspectiva. Ne tot uram „La multi ani!”, dar esential este ce facem cu ei. Aceasta-i intrebarea, iar raspunsul (alegerea) ne apartine fiecaruia in parte.