O mică poezie scrisă de Toma Caragiu avea în titlu o întrebare simplă, de o sinceritate uluitoare, exprimând o candidă nedumerire: „Oare de ce sunt atât de bun?” Probabil că el, actorul uriaș, genial, o mină de generozitate, după cum aveau să mărturisească toți cei care l-au cunoscut și l-au iubit, avusese și dese prilejuri de a vede cât de jos pot coborî oamenii când se lasă pradă instinctelor, lăcomiei, urii, invidiei. Când vor puterea cu orice preț, călcând în picioare tot ce este cinstit, drept, curat. Omul ticăloșit. Caragiu era un mare timid, cu o sensibilitate enormă, era romantic, avea candori și melancolii nesfârșite, și nu a îndrăznit mult timp să arate cuiva încercările lui poetice. Dincolo de vitalismul amprentat personajelor sale, de un comic dezlănțuit și subtil în același timp, actorul acesta colosal era un sfios, iar poeziile la care mă refer nu au apărut decât postum, într-o ediție îngrijită de un alt poet, Ion Cocora, un reputat critic de teatru, în același timp. E greu de cuprins în cuvinte genialitatea unui actor unic, a cărui intuiție fără greș mergea direct în miezul lucrurilor, scoțând la iveală adevăruri nebănuite, copleșitoare. În rolul lui Satin din „Azilul de noapte” de Gorki, el rostea celebra frază ultra-retorică „Omul, ce mândru sună acest cuvânt!”, cu un amestec extraordinar de râs cu plâns din adâncuri, încât te înfiorai. Era o interpretare uimitoare, evocată cu o fină pătrundere a sensurilor de regizorul Alexa Visarion, un profund gânditor al teatrului și un mare admirator al actorului.
Bunătatea, sensibilitatea, capacitatea de a te pune în pielea altuia mi se par cele mai mari calități ale unui om întreg. Dintre toate tipurile de inteligență, pe cea emoțională o prețuiesc cel mai mult. Mi-s dragi oamenii pe care nu-i lasă inima să facă lucruri rele, urâte. Și care se lasă purtați de „aripile bunătății”, înălțându-și sufletul și mintea prin ele, plutind deasupra abisurilor primejdioase care pot pierde ființele slabe, nevolnice, rătăcite.
Despre aceste minunate aripi l-am auzit vorbind pe sculptorul Laurențiu Mogoșanu, a cărui expoziție numită „Cu îngerii” (de la Centrul de Cultură „George Apostu”) are parcă puteri magice, spălând sufletele. Privindu-i îngerii, simți atingerea ușoară, binefăcătoare a binelui, și pleci de la expoziție încărcat cu un sentiment luminos de liniște interioară, de armonie. Te simți protejat, învăluit de puterea iubirii, cea care mișcă sori și stele. Simplu, nu mai ești singur, ci cu făpturile acelea numite îngeri, care veghează asupra ta, păzindu-te de rău. M-am apropiat de ei, le-am privit chipurile misterioase și mi s-a părut că și ei se uită atent la mine, pe unii i-am atins ușor, i-am mângâiat, le-am șoptit câteva vorbe, care vor rămâne numai de noi știute. Și mi l-am ales în gând, din minunăția de expoziție, ca înger păzitor pe Gavriil, o impresionantă, prin dimensiune, sculptură în lemn (care-ți transmite căldură), cu o ferestruică în dreptul inimii, unde se află un crin. Floarea bucuriei, a purității, a Bunei Vestiri. Floarea Sfintei Fecioare, dar și a speranței și a dreptății, simbolistica lui creștină fiind una complexă.
Crinii de grădină, cu înfățișarea lor înaltă și fragilă, cu mirosul lor dulce, de miere topită în soare, îmi aduceau, când eram copilă, și vestea vacanței mari, a libertății jocului fără sfârșit, pentru că atunci era momentul lor de înflorire. Și acum îmi plac mult și-mi umplu casa cu ei, câteva zile la mijloc de iunie, având o tainică, strânsă legătură cu acești subțiratici mesageri ai divinității.
M-am plimbat bucuroasă printre îngerii lui Laurențiu Mogoșanu și cred că am auzit foșnetul aripilor bunătății și l-am luat cu mine. Îl păstrez cu grijă de atunci, simțind cum adie în jurul meu și-mi înseninează clipele, gândurile.
