Am mărturisit de multe ori că, plăcerea mea cea mai mare vine de la citit și că scrisul înseamnă muncă pentru mine. N-am invidii, mă feresc de sentimentul ăsta atât de urât, mai precis așa am fost construită, ca să nu mă perpelesc că eu nu am nu știu ce, în timp ce un altul are.
Așa că, îi fericesc pe cei care scriu ușor, și când spun asta mă gândesc la conversațiile mele lungi cu Ioana Postelnicu, cunoscuta scriitoare care și-a trăit ultimii ani din lunga și bogata ei viață (în experiențe felurite, în succese notabile), și care-mi spunea că scrie ca și cum în ea s-ar fi deschis un izvor și cuvintele, frazele curg pur și simplu. N-am acest noroc, pentru că, oricum, eu nu sunt autoare de ficțiune. Pentru mine, cel mai tentant lucru, când îmi propun să mă apuc de scris, este documentarea, care se tot prelungește, pentru că sar de la una la alta, vrând să aflu cât mai multe lucruri, amănunte, să-mi încercuiesc subiectul. Dacă nu aș avea termen fix de predare a unui text, cu greu i-aș pune punctul final.
Mă duc la un spectacol, de pildă, și mă apuc să citesc o mulțime de lucruri legate de subiectul piesei. Recent, când am văzut la teatrul nostru un spectacol despre depresie, „O poveste super fericită (Despre cum este să fii super trist)”, am recitit excelenta carte a doctorului în psihologie american Andrew Solomon (al cărui bunic era evreu din Dorohoi), „Demonul amiezii. O anatomie a depresiei”, în care el relatează, ca într-un tablou clinic, lupta sa cu această perfidă boală, infinit mai grea decât își imaginează orice om sănătos. Sau pur și simplu neinformat. Iar de la această ignoranță pornesc multe neînțelegeri, grave cel mai adesea. Fiindcă, în virtutea unui anumit tip de educație și sub apăsarea prejudecăților persistente, cei depresivi sunt văzuți ca niște oameni slabi, lipsiți de voință, niște neputincioși.
Ba, unii (destul de numeroși) cred că este vorba despre un moft acolo, o exagerare sau vreo toană, specifică mai cu ales femeilor. Or, depresia este manifestarea unui dezechilibru chimic la nivelul creierului, care rămâne încă cel mai mare mister pentru cercetători. Nu este un eșec al voinței. Boala e foarte răspândită acum pe tot globul, dar ea există încă de la începuturile omenirii. Hipocrate a descris-o cu exactitate, cu multe amănunte în lucrările sale absolut geniale. Aflăm din scrierile sale că, în Antichitate, oamenii care sufereau de o tristețe fără leac, căutând singurătatea, erau priviți cu înțelegere, cu acea empatie pe care o invocăm acum foarte des, pentru că în societatea individualistă, bazată pe consum în care ne ducem zilele, ea este extrem de rară. Mai ales în societățile conservatoare, religioase, în locurile sărace, depresia este stigmatizată, afirmă Solomon.
Un bun credincios trăiește cu gândul la mântuirea sufletului, la viața veșnică, așa că persoanele depresive nu pot fi percepute altfel decât necredincioase. De aceea, conștienți că ar putea fi ținta unor comentarii răuvoitoare, și pentru că trăim într-o cultură a celebrității, lumea fiind hipnotizată parcă de poveștile de succes ale unor oameni, cei ajunși pradă „demonului amiezii”nu-și recunosc boala, o neagă și nu caută sprijin, nu cer ajutor. Or, „să ții în tine” este cel mai rău lucru care se poate întâmpla în cazul depresiei, o boală perfidă, după cum ziceam, pentru că este ciclică. E un fel de paralizie a sensibilității, când totul ți se pare fără sens și nu te mai atrage nimic, ceea ce îmi imaginez că este îngrozitor.
În fine, lucrurile sunt foarte complicate, fiind nevoie de lungi perioade de psihoterapie, de tratamente specializate, de exerciții fizice, dar, un element indispensabil este prezența unor persoane care te iubesc și pe care le iubești/ În ele găsești cel mai prețios și solid sprijin. Iubirea, cel de-al cincilea element din minunatul film a lui Luc Besson, este o putere salvatoare în lupta cu „maladia secolului”, depresia, despre care se vorbește foarte puțin la noi, ascunzându-se o neliniștitoare, gravă realitate.
